„autoportret în zgomotul oglinzii”

Ochii. Luminile sufletului, parte a întregului ce te poate doborî sau ridica, poarta nebănuitei asceze către suverana clipă. Moartea și viața laolaltă îmbrățișându-se într-o încrâncenată luptă ce nu-ți lasă puterea de a ști unde și când se va proclama omega-ul ființei.

Mi-am iubit ochii.

Erau pentru mine partea mea de moștenire, bucățica de Cer pe care vroiam să cred că o port la modul vizibil. Nu o dată privindu-i în oglindă mi-am amintit de unde am fost luată și pentru ce destinată.

Mi-am iubit ochii atunci când privirea nu-mi era ternă, nici inertă, când Sângele clocotea în vene de dragul Albastrului iar culorile lor îmi erau pictate zilnic în alte nuanțe de către Cel căruia îi dedicam cu adevărat timpul meu. E lungă povestea ochilor mei și încă e sub penița celui mai iscusit dintre scriitori.

Însă... Nu o să mai continui azi povestea lor în cuvinte lizibile. Nici mâine. De fapt, probabil că nu o voi continua niciodată. Poate ție. Și asta cu condiția să mă găsești/ să te găsesc/ să ne găsim.

Tot ce vreau să scriu azi ca de sfârșit de iulie e că... a fost un singur moment (doar unul). Acel moment când acela ce nu doarme și caută să înghită pe cine apucă mi-a furat nu doar bucuria ci întreg chipul inocenței cerești ce-l purtam în privire iar eu l-am lăsat pentru că eram prea ocupată să te caut pe tine unde nu ar fi trebuit și unde oricum nu te-am găsit. Rezultatul se odihnește acum ca banner în partea superioară a blogului.

Nu o să te mai caut. Nici nu știu dacă mai vreau să te găsesc și mă adresez ție, acel ipotetic el al meu și nu altcuiva! Tot ce vreau e să-mi iubesc din nou ochii și asta se poate întâmpla doar făcând ordine în tot haosul pe care l-am creat în mine și în jurul meu de vreun an încoace. Până atunci o să îmi ascund în continuare lacrima care se ivește în colțul ochilor când cineva îmi spune despre frumusețea lor, pe care acum eu o consider nulă fiindcă sunt lipsiți de gingășia Cerului, blândețea Lui chiar, purtând acum în ei toate umbrele ce s-au adunat în mine iar fiind pusă față în față cu durerea de a mai fi pierdut încă odată nimicul pe care credeam că îl am și că e totul.

„Vorbește-ne despre prietenie”

„Prietenul- este răspunsul dat nevoilor voastre.

El este ogorul pe care îl semănați cu dragoste, și îl secerați cu recunoștință,

El este căminul și masa voastră,

Fiindcă la el veniți, asemeni flămânzilor, căutându-l pentru oaza de liniște.

Când prietenul își descoperă gândul, nu vă înclinați spre nu-ul sinelui vostru, nici nu-i refuzati acel da așteptat,

Iar când este închis în el, inima voastră nu încetează a-i asculta inima;

Pentru că în prietenie, toate gândurile, toate dorințele, toate așteptările se nasc în tăcere și se împart într-o prietenie mută.

Nu vă întristați când vă despărțiți de prietenul vostru;

Fiindcă tot ceea ce prețuiți cel mai mult la el, vă poate fi mai limpede în absența-i, precum pentru alpinist muntele apare cel mai deslușit văzut din depărtarea câmpiei;

Și nu aflați alt țel în prietenie decât adâncirea în spirit.

Pentru că dragostea care caută altceva decât revelația propriului mister, nu mai e dragoste, ci-i ca o plasă în care, aruncată fiind, cade doar ceea ce-i de prisos.

Tot ce aveți mai bun în voi înșivă pentru prietenul vostru să fie;

Dacă el trebuie să cunoască refluxul mareei voastre trebuie să cunoască și fluxul;

Și la ce-i bun prietenul dacă îl căutați doar spre pierdere de vreme?

Căutați-l totdeauna pentru a vă trăi cu adevărat clipele,

Fiindcă-i rostul lui să vă umple nevoile, dar nu și vidul din voi,

Și în desfătarea prieteniei, donnească râsul și bucuriile împărtășite.

Pentru că în roua măruntelor lucruri inima își află dimineața și prospețimea.”

(Kahlil Gibran)

Mulțumesc pentru că ești o astfel de persoană cum descrie Kahlil Gibran și pentru că am libertatea de a-mi împărtăși cu tine bucuriile și tristețile.

Mulțumesc că ai fost mereu acolo și ai știut când să taci și când să îmi vorbești.

Mulțumesc pentru că deși ești departe ai sacrificat mereu timp pentru ca să nu existe distanțe între noi.

Mulțumesc că îmi stergi mereu lacrima și îmi oferi un zâmbet.

Multumesc pentru că ești tu.

În toată sinceritatea,

La mulți ani!

ascult și privesc.

Uneori, mă simt asemeni unui poet nostalgic a cărui libertate e încorsetată de iubirile și prieteniile sale, de acel miceliu care ne leagă indestructibil, exprimându-și patimile născând cuvinte, aranjându-le în linii care își urmează când liniștit, când asemeni unei furtuni cursul din dorința de a se exprima pe sine într-o manieră în care să se facă înțeles (sau nu) celorlați.

Alteori, mă găsesc stăruind asupra liniștii, asupra lucrului în liniște și atunci nu lucrez pentru nimeni ci pentru însuși sufletul meu. Ascultare și vedere. Compunere? Nicidecum. Desen da. De ce? Pentru că desenul nu definitivează (zicea cineva): dovada? niciodată nu desenezi exact la fel. Desenul indefinește. Desenul desenează infinitul. Necuprinsul. Trebuie să îl auzi ca să poți să îl asculți. Să-l urmezi. Să-i semeni.

Când desenezi taci, nu rostești cuvinte, redobândești libertatea aia pe care poeții o pierd când dau naștere cuvântului.

Pictorul vorbește prin tăcerea tablourilor sale.

De un timp există în mine o dorință de punere în armonie a ideilor prin îmblânzirea culorilor, mai degrabă decât prin nașterea de cuvinte, o dorință de a descoperii auzul privirii a cărei ascultare limpezește, care duce privitorul la esență pe scurtătură (dacă pictorul dorește să-i ofere această libertate, dacă nu, îl ostenește zile în șir fără ca acesta să descopere adevăratul sens al jocului cu lumini și umbre).

Un lucru rămâne constant dincolo de libertate sau limitare și acela e jertfirea de sine pe altarul lui Hristos pentru ca actul creator să-și atingă maxima împlinire.

„ Împreună pictorul și Grădinarul, pictorul și paleta, Grădinarul și grădina. Merele din grădina prietenului meu, Grădinarul, îmi par mai bune decât merele din grădina mea. Bună este prietenia prietenului meu, Grădinarul. Grădinarul. Cu privirea în pământ, cu privirea la suflet. Lucrând. Lucrul pământului întru sudoarea frunții. Pământul cel bun. Învață. „Să nu se uite la trup, căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor.” Cerul și pământul, trupul și sufletul la un loc. Precum în cer, așa și pre pământ. Privirea interioară la cer. Liniștitoare. Chilia. Stai în chilia ta și te roagă. Stai în grădina ta și lucrează. Lucrul cel nemuritor. Te inspiră. Ascultare și vedere.”

Acum ascult și privesc. Curând voi îmblânzi culorile ca să pun în armonie ideile.

Îngerii și iubirea.

A fost un timp

A fost un timp când credeam că exist la modul frumos în mintea ta. A fost un timp când mă simțeam parte a ta, pentru că tu m-ai făcut să mă simt așa. A fost acel timp în care orele uitau de noi sau noi de ele și vorbele nu cunoșteau distanțe, nici limitări, timpul în care credeam că te cunosc. Zâmbeam gândindu-mă că puțin câte puțin te învăț, începând de la părțile tale întunecate, dorindu-mi să ajung să te cunosc complet, ca entitate, nu doar ca parte a unui întreg, până când avea să-mi orbească ochii lumina puternică în care te înconjurai. Atunci eu însămi purtam lumina și eram altfel. Acum eu sunt doar o umbră speriată încă o dată de viață și cruzimea cu care aceasta mă întâmpină mai mereu iar tu omul care se joacă de-a v-ați ascunselea cu Dumnezeu sperând la minunea întâmplării. Nu știu în ce mod m-aș putea întoarce la geneza ființei ca să dobândesc iar lumină, nu știu nici dacă tu o vei mai îmbrăca vreodată pentru că deși îți dorești la fel de mult ca mine ca acest lucru să se întâmple, te îndepărtezi mereu de ea căutând-o acolo unde pasiunea se naște, ca o trădare continuă a tinereții. Fără de lumina aceasta în forma ei cea mai pură nu se poate intra pe porțile iubirii reale, cea care rezistă tuturor adversităților. Lumina decide finalitatea, absența ei fiind damnarea la un alt eșec, iar eșecurile adunate te împing puțin câte puțin spre marginea prăpastiei. Dacă ai fi îmbrăcat în ea, ai intra demn în cetatea de foc, asemeni unui cavaler învingător în luptă, însă fără de ea, fruntea ți-e mereu grea de lipsa de a ști pacea și ajungi să pășești în cetate cu fruntea plecată, ca unul căruia îi este rușine de înfrângerea pe care în adâncuri o conștientizează. Asta e diferența dintre noi, faptul că deși m-a durut să admit, ți-am mărturisit acum mult timp că fără de lumină nimic nu își are rostul dorindu-mi din răsputeri să mă întorc în lumina din care am fost luată. Acum, deși doare, îmi doresc același lucru și mă voi întoarce acolo, în lumină, pentru ca mai apoi să pot intra cu fruntea sus, încrezătoare că am învins cu adevărat totul, pe porțile iubirii adevărate. Toată teama și neliniștea însă prind încă o dată forma chipului tău, îngrijorarea fiind acel nou eșec cauzat de absența reală a luminii nu doar din inima și mentalul tău cât și din viața ta. Îmi doresc să mă înșel. Îmi doresc să poți să te întorci în lumină trăind în același timp roșul aprins, însă pentru mine una știu clar în ce ordine trebuie să se aștearnă acestea două pentru ca în poza finală să existe zâmbet, si anume primul lucru e să-mi revin, apoi să mă îndrăgostesc. Poate tu ești altfel, acea excepție care infirmă regula și vei avea parte de bucurie pe gratis, chiar dacă alegi să le ordonezi descrescător, punând amorul înaintea luminii însă dacă nu va fi așa, va trebui să înveți singur viața altfel ca să ajungi cu adevărat în lumină pentru că mă simt într-ul fel responsabilă că nu ai ajuns acum acolo. Poate fără de prezența mea luai alte decizii, mai bune pentru tine și ajungeai să te înconjori de perfect mult mai devreme pentru ca acum să ai siguranța victoriei pentru că undeva în adâncuri și pe tine te încearcă gândul negru al unui vis destrămat de întunericul din tine. Cu alte cuvinte, îmi pare rău că ți-am încurcat viața prin prezență. Dacă aș putea aș lua fiecare moment în parte și l-aș aranja altfel, numai să-ți fie ție bine.

Punerea în cuvinte. Sau un altfel de adio.

Punerea în cuvinte e acel act prin care cel care scrie dă viață... uneori propriilor lui trăiri, propriilor stări de agonie interioară, alteori propriei aruncări în gol. Poate pur și simplu e modul în care acesta alege să pornească la drum spre un alt nivel oricare ar fi acesta.

Câteodată e nevoie de această punere în cuvinte pentru ca să devină mai puternic, să se creadă pe sine dincolo de orice semne de întrebare și de orice răutăți care i-au frânt puțin câte puțin sufletul.

Punerea în cuvinte înseamnă curajul necesar de a accepta forma în care acestea se aștern, înfruntarea realității în care cel care scrie își poartă pașii, fie că finalitatea devine o formă de mulțumire interioară, fie că e pricină de ușoară melancolie.

Punerea în cuvinte e uneori dureroasă. Dacă alegi să scri realul, te confruntă pe tine și te face vulnerabil pentru că oricine te poate citi pe gânduri iar mulți aleg să se ascundă în rânduri fiind prea puțin curajoși pentru a se lăsa descoperiți.

Poate că în dimineața asta aleg să fiu curajoasă. Poate punerea în cuvinte de azi nu mai e ca atunci când lucrurile se întâmplau frumos, de exemplu, ca atunci când am pășit împreună pe străzile în care s-a născut un vis ce azi piere. Ca mai demult când am ajuns singură într-o gară pustie și te-am așteptat adăpostind în mine mii de senzații contradictorii neștiind ce avea să îmi ofere acel oraș, însă mai târziu aveam să aflu că e singurul vinovat de ochii mei ce s-au rănit privindu-l iar picioarele mele au șchiopătat zile de-a rândul de dorul acelor străzi pustii a căror liniște o spulberam doar noi. Era de parcă toți ceilalți erau muți iar noi eram singurii care își spuneau cuvinte. Nu-mi pare rău de ele, nici de pași, nici de priviri, lacrimi sau alte imagini care au rămas întipărite pe retină și în mintea mea, cum ar fi chipul tău în acele dimineți în care credeam că în sfârșit privesc un răsărit real sau ritmul perfect în care inima ta bătea cu putere în clipele alea puține în care mi s-a dat să-mi odihnesc tâmpla obosită pe pieptul tău. Au fost clipe perfecte în care pentru o clipă m-am simțit acasă și vor rămâne așa datorită întâmplării de a fi unice. Dacă îmi pare rău de ceva e doar că nu am știut cum să fac soarele să se îndrăgostească de noi și să rămână să ne vegheze în tăcere, să devină acasă-le ăla ce nu poate fi pus în cuvinte de teamă de a nu-i răpi perfecțiunea, dar din păcate pentru mine și din fericire pentru tine soarele ăla a apus făcând loc altuia mai luminos, mai blând, mai frumos la suflet și la chip. Și dacă în clipele alea perfecte, desprinse din banalul fiecărei zile pe care acum mă chinui să o sfârșesc cu bine nu am fost îndeajuns sunt conștientă că nu voi fi niciodată. Tu îți trăiești prezentul frumos în timp ce eu mă străduiesc să îngrop trecutul de altfel scurt. Nu știu când puținele clipe descrise aici și multitudinea lor care îmi dau zilnic târcoale o să dispară, dar știu că atât timp cât tu ești fericit o să găsesc Undeva puterea de a zâmbi și a te privi în ochi dacă vreodată ne va mai fi dat să ne întâlnim pe vreo stradă pustie în timp ce te plimbi cu soarele la braț. Și mai știu și că îmi vei spune cât ești de fericit, că viața ta acum are sens și merită să lupți să fii omul ăla care îl scrie pe Dumnezeu pe litere fără frică de trecut, privind cu o demnitate regăsită lumea care nu o dată l-a trădat.

Cu siguranță că punerea în cuvinte de azi nu are nimic de a face cu atunci, când credeam să învăț a zâmbi real, pentru că e o zi ca oricare alta ce se naște fără de odihnă în gânduri și trup și va pieri târziu într-o altă dimineață în care lupta somnului asupra mentalului va fi câștigată prin extenuarea atât a unuia cât și a altuia. Dar mâine va fi altfel, pentru că de mâine o să închid totul într-o cutie ferecată și o să uit că toate astea s-au întâmplat vreodată.

De azi, copilăria s-a maturizat sever.

aequivocus

Uneori există în adâncurile omului dorința nemărturisită de a se explica și de a i se explica la rândul lui. Poate o tăcere, poate o absență sau pur și simplu viața așa cum e ea.

Chiar și eu caut deseori explicații, nu la oameni, ci în forul meu interior. Aș prefera să nu fac asta.

Asta pentru că de cele mai multe ori ajungând la concluzii care nu îmi surâd îmi doresc să mă pot întoarce în locul unde a început totul, să închid ușa după mine și să nu mai las lucrurile să se întâmple, cel puțin nu așa.

Nu cred că e bine să caut explicații. De fapt, sunt sigură că nu e bine. A căuta explicații e o irosire banală a timpului.

Trebuie să fii suficient de puternic încât să iei ce e bun, să înveți lecția (ca să-ți iasă mai bine data viitoare, indiferent de situație) și să fii capabil să pleci mai departe.

Asta nu e o postare poetică ci una care are de-a face cu realitatea. Și e real faptul că a trecut iar ceva timp între mine și scrierile mele.

Următoarele rânduri nu se vor a fi o explicație ci un rezumat al unui an de studenție acum, când în sfârșit respir ușurată că s-a sfârșit cu bine (în ciuda faptului că nu mă așteptam la binele ăsta).

Nu a fost ușor. De fapt, a fost chiar greu.

A fost greu a sta în cămin și a fi mereu gălăgie încât abia aveam puterea de a-mi auzi propriile gânduri. A fost greu a împarți aceeași cameră cu încă 4 persoane atunci când tot ce doream era să dispar de pe fața pământului și să fiu singură, chiar și pentru câteva ore. A fost greu a ignora dorințele sufletului (care cerea disperat repaos) pentru că în față ședea o sesiune de examene dublă (pentru că m-am trezit mai deșteaptă ca alții și mi-am luat a doua facultate- de fapt, nu nimic inteligent în asta). A fost greu a fi departe de unica persoană de care îmi pasă. A fost greu a ști că persoana aia dragă are probleme de sănătate și nu pot fi lângă ea. A fost greu a-mi da seama că unii oameni nu merită să le acord încredere. A fost și mai greu să stau pe margine și să privesc detașat cum cei cărora totuși le-am acordat încrederea aia mi-au trădat-o. Cel mai greu însă a fost să învăț să văd dincolo de dezamăgirea produsă.

Da. Am ales anul trecut să stau în cămin și nu-mi pare rău. A meritat să am experiența asta chiar dacă nu știu dacă as repeta-o.

Da. De multe ori mi-a lipsit liniștea camerei mele de acasă și simpla idee de a închide ușa după mine pentru a putea fi singură.

Da. Mi-a fost greu să dau „turn off” la tot ceea ce simțeam doar de dragul de a trece cu bine peste cele X, Y, Z examene dar am trecut și prin asta.

Da. Am fost departe de prietena mea cea mai bună (mama) atunci când poate avea nevoie de mine, dar mă bucur că lucrurile revin încet la normal.

Da. Am o problemă cu încrederea. Tind să o acord oricui până la proba contrarie.

Da. Am avut parte de unele dezamăgiri în domeniul ăsta în ultimul timp, unele mai mari, altele mai mici iar acum mă aflu la ultima parte, cea în care învăț să privesc dincolo de dezamăgire. În mare, am priceput și lecția asta.

Acum nu-mi mai lipsește nimic. Nici camera mea, nici liniștea, nici timpul, nici cea mai de încredere persoană, pentru că sunt acolo unde credeam că se numește acasă. Acum trebuie să fie bine și greul să devină ușor. Acum e vacanță. Și pentru prima dată, nu am nimic plănuit pentru ea așa că o să las viața să se întâmple. Sper să se întâmple frumos până la urmă.

Cât despre mine, am învățat că atunci când zic că nu mai pot și chiar cred asta, Altcineva crede în mine și până la urmă îmi arată că am fost capabilă să lupt încă mult timp.

Am învățat din nou că a te cufunda în muncă e doar o amânare a gândurilor și că atunci când nu mai ai prea multe de făcut ele se întorc și dau năvală peste tine până atunci când le iei de capăt cu maturitate și le ordonezi crescător sau descrescător, după cum e cazul.

Am învățat să ignor, și asta nu mă prea încântă pentru că am devenit imună la gândurile altora atunci când le am pe ale mele și cumva m-am simțit egoistă de fiecare dată când colegele mele de cameră își doreau să iau parte la discuții iar eu îmi puneam căștile și lăsam muzica să curgă.

Am învățat să disimulez mult mai bine și să aștept să adoarmă toată lumea pentru ca să pot să mă exprim în voie fără să fiu întrebată : ce e cu tine?

Am învățat să nu mai fiu așa pretențioasă și m-am adaptat unor condiții în care în mod cert nu mi-ar plăcea să trăiesc, însă am supraviețuit lor și asta înseamnă că orice îmi rezervă viitorul voi fi capabilă să mă descurc și să transform dezavantajele în avantaje.

Dincolo de tot greul care va fi uitat după un timp vor rămâne momentele frumoase petrecute acolo. Serile în care stăteam până târziu în noapte la povești, momentele în care ne „încântam” reciproc cu vocile noastre până băteau vecinele în perete, cafeaua de dimineață însoțită mereu de bunătățile mamelor noastre, serile în care le priveam pe fete cum se pregătesc sa iasă în club și le convingeam să mă lase să le fiu designer-ul personal, diminețile în care deși aveam toate de la 8 închideam rând pe rând alarma la ceas și dormeam mai departe și multe alte momente frumoase petrecute împreună, sau cu fiecare în parte, poveștile de viață, sfaturile, grija uneia pentru cealaltă. Acum că s-a terminat cumva îmi e dor de toate astea.

Și ca să trec la subiect după o lungă introducere, de ce am numit postarea asta echivoc? Pentru că nu mă pot hotărî dacă a fost un an bun, sau unul rău, dacă am fost fericită sau de fapt predominant tristă.... pentru că încerc să îmi dau seama dacă aș schimba cu adevărat ceva în el, sau nu.

Confuză, confuzie, confuzii. Asta sunt eu acum, nu fără de aequivocus ci prin definiție, nehotărâtă. Urăsc să iau decizii dar curând va trebui să o fac. Până atunci când va fi musai, vorba ardeleanului, procrastinez.