Coexistă în mine trăiri paradoxale ce par să mă fragmenteze până la incoerență.
Caut să le citesc pe litere, să devin transparentă și să aduc la suprafață temerile alea adânci ce par a da peste cap convingerea că „nu mai trăiesc eu ci Hristos trăiește în mine”.
Caut să părăsesc visul ăsta, sau coșmarul- ce-o fi el; către adevărata realitate, dar raportul ăsta dintre rațional și irațional mă consumă până la autoexcludere.
L-am întrebat pe Dumnezeu de «ora exactă», de acea oră sacră a fericirii ce coincide cu inima ta. Fără eforturi poetice mi-a răspuns fragmentar că „iubirea are etaje”.
Nu știu cât de sus, de jos, la dreapta sau la stânga ne aflăm unul de altul, dar știu că „doar un pas ne mai desparte”, însă nu știu „dacă pasul absent e al meu sau al tău”.
Și totuși, exercițiul ăsta nu are de a face cu a învăța semantica vieții, ci e limpede că presupune „o moarte a micimii, a literelor mici, pentru a fi consubstanțiali cu Majuscula.”
Pasul ăsta de care vorbim e doar o neobosită trimitere către esență, către miezul lucrurilor, către «misterul ultim».
Și totuși, exercițiul ăsta nu are de a face cu a învăța semantica vieții, ci e limpede că presupune „o moarte a micimii, a literelor mici, pentru a fi consubstanțiali cu Majuscula.”
Pasul ăsta de care vorbim e doar o neobosită trimitere către esență, către miezul lucrurilor, către «misterul ultim».
Nu știu nici cât de curând o să învățăm lecția asta, nici cât de devreme sau târziu vom reuși să traversăm minusculele pentru a fi absorbiți de Majusculă, dar știu că vom ajunge în Zigurat.
Până atunci, ființa asta ce a deprins cu greu gustul către nou va continua să „mănânce covrigi și să bea sana cu Dumnezeu”, până va fi «ora exactă»...
