„Dumnezeu știe să pună la locul ei ultima fărâmă de univers.”

Cândva scriam. Scriam ceva mai des și scriam din suflet, dar cineva s-a jucat de-a v-ați ascunselea cu sufletul meu.

Joaca aceea a născut balaurul ce-a ținut captiv tot ce era bun și frumos în mine, lăsându-mi doar umbre reci care-au trebuit înfrânte.

Ce bine însă. Ce bine că Dumnezeu știe să pună la locul ei ultima fărâmă din universul meu și că toată devenirea asta anapoda s-a sfârșit cu o ascundere în Nemărginit.

Azi mă simt nemărginită și eu.

Azi găsesc iar o logică punerii în cuvinte a sufletului.

Echilibrul pierdut, îngropat sub zecile de întrebări fără răspuns (ce au creat la rândul lor zeci de complexe și ne-încrederi) și-a croit o cale prin pământul uscat de lipsa binecuvântării, și-a ieșit la lumină, așa ca Iona din burta chitului.

După un an de întristare (asta ca să nu-i zic depresie), unul de îndoieli și unul de zâmbete și îmbrățișări sincere de copil am ajuns să zâmbesc și eu a fericire nebună, să dansez din nou în ploaie și să zic ca Blandiana iar:

„Știu că-i urât să spui Sunt cea mai frumoasă femeie.
E urât și poate nici nu-i adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă, numai atunci când plouă,
Să rostessc magica formulă: Sunt cea mai frumoasă femeie”.

Atunci am învățat tristețea cu fiecare bătaie de inimă dinaintea iubirii, acum învăț fericirea de-a fi și atât.

Liniște...

dar nu liniștea dinaintea furtunii, ci cea de după, când nu știi de la care capăt să începi a evalua pagubele, a reface ce se poate și a înlocui ce nu poate fi înlocuit.

„Rămâi să rămân” și „Dă-mă liniștii și voi fi” Te rugam, iar Tu m-ai dat...  și devin,

un cedru-n lumini.

...și mă curăț de spaime în senin Adevăr.

Coexistă în mine trăiri paradoxale ce par să mă fragmenteze până la incoerență.

Caut să le citesc pe litere, să devin transparentă și să aduc la suprafață temerile alea adânci ce par a da peste cap convingerea că „nu mai trăiesc eu ci Hristos trăiește în mine”.

Caut să părăsesc visul ăsta, sau coșmarul- ce-o fi el; către adevărata realitate, dar raportul ăsta dintre rațional și irațional mă consumă până la autoexcludere.

L-am întrebat pe Dumnezeu de «ora exactă», de acea oră sacră a fericirii ce coincide cu inima ta. Fără eforturi poetice mi-a răspuns fragmentar că „iubirea are etaje”.

Nu știu cât de sus, de jos, la dreapta sau la stânga ne aflăm unul de altul, dar știu că „doar un pas ne mai desparte”, însă nu știu „dacă pasul absent e al meu sau al tău”.

Și totuși, exercițiul ăsta nu are de a face cu a învăța semantica vieții, ci e limpede că presupune „o moarte a micimii, a literelor mici, pentru a fi consubstanțiali cu Majuscula.”

Pasul ăsta de care vorbim e doar o neobosită trimitere către esență, către miezul lucrurilor, către «misterul ultim».

Nu știu nici cât de curând o să învățăm lecția asta, nici cât de devreme sau târziu vom reuși să traversăm minusculele pentru a fi absorbiți de Majusculă, dar știu că vom ajunge în Zigurat.

Până atunci, ființa asta ce a deprins cu greu gustul către nou va continua să „mănânce covrigi și să bea sana cu Dumnezeu”, până va fi «ora exactă»...

   

                                 

Pune capăt, Doamne, pune capăt.