„Dumnezeu știe să pună la locul ei ultima fărâmă de univers.”

Cândva scriam. Scriam ceva mai des și scriam din suflet, dar cineva s-a jucat de-a v-ați ascunselea cu sufletul meu.

Joaca aceea a născut balaurul ce-a ținut captiv tot ce era bun și frumos în mine, lăsându-mi doar umbre reci care-au trebuit înfrânte.

Ce bine însă. Ce bine că Dumnezeu știe să pună la locul ei ultima fărâmă din universul meu și că toată devenirea asta anapoda s-a sfârșit cu o ascundere în Nemărginit.

Azi mă simt nemărginită și eu.

Azi găsesc iar o logică punerii în cuvinte a sufletului.

Echilibrul pierdut, îngropat sub zecile de întrebări fără răspuns (ce au creat la rândul lor zeci de complexe și ne-încrederi) și-a croit o cale prin pământul uscat de lipsa binecuvântării, și-a ieșit la lumină, așa ca Iona din burta chitului.

După un an de întristare (asta ca să nu-i zic depresie), unul de îndoieli și unul de zâmbete și îmbrățișări sincere de copil am ajuns să zâmbesc și eu a fericire nebună, să dansez din nou în ploaie și să zic ca Blandiana iar:

„Știu că-i urât să spui Sunt cea mai frumoasă femeie.
E urât și poate nici nu-i adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă, numai atunci când plouă,
Să rostessc magica formulă: Sunt cea mai frumoasă femeie”.

Atunci am învățat tristețea cu fiecare bătaie de inimă dinaintea iubirii, acum învăț fericirea de-a fi și atât.

Liniște...

dar nu liniștea dinaintea furtunii, ci cea de după, când nu știi de la care capăt să începi a evalua pagubele, a reface ce se poate și a înlocui ce nu poate fi înlocuit.

„Rămâi să rămân” și „Dă-mă liniștii și voi fi” Te rugam, iar Tu m-ai dat...  și devin,

un cedru-n lumini.