"acum ce să mai spun decât Tu
restul parcă se răsteşte la mine şi fug
nu-i aşa că mă poţi lua şi din prăpastia asta
ca pe o alunecare de teren legănat
nu e aripă să îşi ştie pasărea cum ştiu eu durerea
când zborul se poticneşte încep să plâng
vino cu baniţa Ta de strâns lacrimi
până nu se răsteşte la mine că fug"
I. Piroşca
De iulie, tuna cerul stele în mare. Erau şoapte de dor şi idei de nemurire, poveşti de dragoste uitate de lume. Oameni şi oameni, îndrăgostiţi de mare.
Eram eu şi umbrele dezlănţuite în larg.
Timpul de atunci mi-l apropiu..
Acum nu mi-e duşman şi asta pentru că..e prieten cu marea.
Se cunosc de mulţi ani. Parcă şi-au dat mâna de o veşnicie şi se plimbă asemeni unor îndrăgostiţi. Unde se termină marea începe timpul şi invers ca într-o continuitate aproape perfectă. Sunt atât de frumoşi!
E-n aer miros de vară cald şi zbor larg de pescăruşi. E iubire şoptită nimănui în picioare goale de orice nelegiure. Sunt eu şi atât.
