Elementele fanteziste cu care ne mințim zilnic trebuie să dispară pentru ca să putem avea pretenția explorării unui sine suficient de profund pentru a fi real.
De prea multe ori sentimentul frustrării ne obsedează în mod dureros ca o imagine rămasă întipărită pe marele ecran al conștiinței.Datorită acestuia, naștem măști peste măști uitând cine suntem de fapt, ascunzându-ne în minciună în loc să ne acceptăm așa cum suntem, cu fapte mari sau mici, sensibilizați excesiv ori de un rațional exacerbat.
Suferim tot mai des de un „eu” traumatizat care caută continuu satisfacția la dimensiunile cele mai înalte (cum ar fi un nume strălucit care să respire glorie).
Avem capacitatea de a ne crea realități infinite și a ne dărui identități care nu sunt ale noastre de fapt. Putem fi orice: egolatri, egocentrici sau dimpotrivă damnați, infami, nelegiuiți.
Dar oare ar fi atât de crunt să fim noi înșine și atât? Să ne eliberăm eul de căutare și să uităm de eforturile (scuzabile sau nu) care concep viața ca pe un continuu experiment?
A fi noi înșine a devenit o raritate...asta presupune a ne lăsa descoperiți și nu a ne ascunde... a fi goi în fața celorlalți cu prețul de a fi vulnerabili, a ne asuma un risc...dar nouă ne place să trăim în siguranță.
Oare asta ne face lași? Sau suntem doar artificiali și atât?
Singurul gând care-mi rămâne acum e acesta:
„Și grija lui e pentru noi un vis urît,
și glasul Lui o piatră ni se pare-
am vrea să-i dăm la vorba-i ascultare,
dar ca prin vis o auzim, și-atât.
Căci printre noi vuiește mult prea tare
drama cea mare, ca să-nțelegem.”
(R. M. Rilke- Și grija lui e pentru noi un vis urît)
Poate dacă am înțelege nu am fi nici lași, nici superficiali.
