năluciri...

pustie şi destrămare

suflete golite de orice formă de bunătate, aduse în valea Morţii raţiuni şi a oricărei bucăţi de conştiinţă rămase.

totul pare pierdut în întunericul din realitatea socială pregnantă. acolo nu-i artă, nu-i nici frumos şi nici sublim nu-i.

acolo-i ceasul nălucirii neîncununate unde-mi plâng valurile spumegând, la capătul fluxului istoriei ce se uită pe sine "cum ai uita o carte pe fereastră" vorba poetului.

valurile acestea nu mai izbesc ca altădată dar poate că mai există încă o lentă măcinare a lor în adâncul fiinţei.

prezentul nemernic e dincolo de legea de fier a veşniciei. e spaima ancestrală în faţa necunoscutului.

lira nu mai răsună şi pare că a adormit rând pe rând fiecare monolog ce s-a născut odată din frumoasa ţinută morală.

ai spune că adevăratele valori devin sau poate sunt deja un mit.

parcă totul e o suită de evocări transfigurate situate undeva între vis şi realitate.e un apus proiectat în prezent unde această realitate devine mai degrabă coşmar. 

ce păcat ca virtutea e o năzuinţă. ce păcat că totul are accente de perversiune şi că vorbesc aici despre o alunecare continuă subjugată inefabil cotidianului, mundanului.

ce păcat că ceea ce rezultă e un tablou tulburător şi tragic al unei vârste trecute...

Iubirea se jură pe Şapte.

E iar şapte, preaiubitul meu şi cândva ţi-am jurat credinţă pe şapte.
Nu ştiu unde eşti, ştiu doar că mă doare Cerul fiinţei de absenţa ta, mă doare Dumnezeu şi viaţa.
Eşti departe iar vina e a mea.
Aceasta parte a vieţii o aseamăn unei arii strident cântată, pictată pe marginea prăpastiei. E între a mă întoarce frântă de mine cu idealuri şi vise aruncate în marea uitării unde Dumnezeu "bate apa iertării în piua Numelui Său" sau a merge acolo unde trec macii în nefiinţă.
Mă dori şi mă frământă. Mă nefiinţă- Cer.
Esenţa nu-i asta oricum, asta sunt eu... esenţa e gândul la tine pe şapte. E a jura iubire din nou. Şi jur.