De 25 ianuarie...

din memoriile unei artiste. (3)

mână în mână cu nădejdea. așa își promisese că va merge și s-a ținut de acestă juruință ce semăna cu un răsărit al soarelui undeva în interiorul ființei.

întradevăr interpretarea rolului era acum diferită. plină de încredere, stăpână pe sine își trăia fiecare zi cu gândul că până la urmă acest autoportret în zgomotul oglinzii va căpăta forma dorită depărtând punctul de îngheț și pustiul inimii.

dorea depărtarea înghețului dar totuși își impunea răbdarea necesară pentru a-și satisface mai întâi setea de aripi pentru ca adevăratul răsărit de soare transformat din nădejde în real să nu o ardă.

judecata dintre coperțile iernii fără de glas respira pe fața-i o boare de cristal. rațiunea a depășit capcana de umbre a simțirii devenindu-i belșug de dulce parfum, surâzând lângă cioturile ce vor deveni aripi.

oarecum copilă încă, singura piatră pe care să-și așeze visul era Cuvântul. acel Cuvânt al retezării nu de aripi, ci de umbre.

aproapele ochilor i se-așeza prin ceruri, călătorind de la o stea la altă stea, căutând printre praf și pulbere același grai, graiul frunzei în plinătatea vieții, nu a înghețului.

în carnea strâmbă și slabă căutarea se sfârșise însă, odată cu așezarea visului în Cuvânt. acum se așeza chiar în ea litera Vieți spre o devenire a frumosului de dincolo de pământ.

izbăvirea resimțită odată ce s-a subțiat zidul despărțirii de cer și odată ce s-a acoperit strigătul mâinii întinse spre Ceva se datora Însângeratului a cărui palmă întinsă a învelit-o pe a ei într-o strângere veșnică.

această strângere era fântâna iertării de sine.

creșterea de aripi mult așteptată își avea izvorul în această strângere de mână din care curgea iertarea.

acum tot ce îi mai rămânea de făcut prizonierei libere era învățarea iertării de sine pentru ca mai apoi cioturile să devină aripi care să-i umbrească chipul odată ce soarele va răsări din nădejde.

Vis (I) - phileoteknos

Culeg vise.

Mereu și mereu culeg vise.

Unele timide, altele pline de îndrăzneală.

Recent, unul dintre ele mi-a tulburat gândurile într-atât încât s-au rostogolit până în pustiul cel mai adânc al ființei.

Pete de lumină asemeni perlelor de jăratic s-au întors spre obosita clipă, redându-mi parcă întregul univers, un univers care din fugarul rătăcit într-un pustiu lugubru a devenit ploaie de muguri peste ochii obosiți de gri.

Aceste pete căzând în drumul meu de-a rostogolul s-au năpustit asupra veșnicului gol în care mă oprisem luându-l la trânta până când s-a arătat fericirea.

Bobocii, balade fără-nțeles, au zbuciumat marea aducându-i pentru fiecare zvâcnet de durere de sub dâra tălpilor de sânge un surâs cristalin, făcând-o să spumege și ea zâmbete în văzul Hăului de Azur ce sta neclintit deasupra-i.

„-Nu-ți pierde firea, sfioasă undă întemnițată între petale, nu suspina cu foc că trec ore și ore și nu știi încotro să ne cauți. Răsuflul Primăverii de sub același Hău de Azur îți auzi dorința. Aproape-s zorile deplinei dimineții de-a-ți fi desăvârșit ființa. ”

O! cum mai dănțui acum în mijlocul furtunii. O, cum mă cheamă această sfântă ploaie cu bobocii ei s-o sărut ca s-o îndulcesc, să o ajung cumva mai repede din urmă.

O, cum pe țărână într-o dimineață o voi privi cum mi se joacă c-o frântă ramură în mână alături de mugurii plini de surâsuri cristaline ce mă vor face să spumeg zâmbete.

Iar eu, ce-aș putea să le ofer mai mult decât acea phileoteknos, acea dragoste specială de mamă de care Tit amintea?

Astăzi e vis. Cândva,

3abet

cei mai mulți dintre oameni obișnuiesc ca atunci când un nou an se ivește de după cortina de îndurare a lui Dumnezeu să îl întâmpine cu un vast raport al anului precedent.

am întocmit și eu multe rapoarte până acum însă în ceea ce privește anul 2010 am ales să nu o fac. motivele sunt suficiente iar gândurile pentru 2011 nu îmi lipsesc, ceea ce contează la urma urmei.

astăzi însă anii au altă semnificație, iar postarea de față e altceva decât un bilanț.

astăzi e un an de atunci de când în Catedrala Promisiunilor i s-a spus Iubirii pe nume. un nume departe de uman, nume pe care Dumnezeu mă învață să-l citesc pe litere așa cum e: IUBIRE și nu altfel.

nu știu dacă în anul care s-a dus am reușit să o citesc corect măcar pe prima, știu însă că în definiția asta cuvântul eșec nu există și că undeva voi reuși să-i spun Iubirii pe numele ei real.

totuși, sunt umană. iar umanitatea înseamnă din păcate de multe ori îndoială și mă întreb, când lumea mea se frânge de absența ta, unde ești?

„iar dacă vii

o pajiște va înghiți singurătatea însetării

tu cu fântâna ta în care ploile lui Dumnezeu năvălesc” (I. Piroșca)

vreau să cred că în tine aceste ploi dumnezeiești se revarsă atât încât să dea pe deasupra.