Știi, deși e noapte, o să îți vorbesc despre primăvară, nu despre noapte. De primăvara asta ce nu se asemănă cu niciuna din cele douăzeci de primăveri întâlnite până acum.
Te-am privit în noapte și-mi pari o umbră pe care ochii mei o percep dar sufletul nu o recunoaște.
Te-am privit peste zi și ziua te văd altfel, în lumini vii, rupte din Viață.
Răsună adânc în mine cuvinte de-ale tale șoptite atunci și parcă reușesc să îmi fac curaj datorită lor să privesc necunoscutul ce te înconjoară, să mi-l aproprii, sperând să nu mă otrăvească.
Chipul tău de acum îmi pare îmbătrânit de zile, fruntea, grea de gânduri, iar ochii ăia a căror formă o ai doar tu, ți-s mai triști decât erau ultima oară.
Atunci, tu vorbeai, iar eu tot ce îmi doream era să te privesc, să-mi satur ochii de tine. Dormeai, iar eu stăteam în ușă de teamă să nu te trezesc și te priveam în voie, și tot nu m-am săturat să-mi odihnesc ochii pe formele chipului tău.
Acum, chiar e nevoie să te conturezi altfel pentru mine? Chiar trebuie să încep să cred în necunoscutul din tine mai mult decât în ceea am privit atunci până într-atât încât părea nu doar cunoscut, ci familiar?
Da, primăvara asta are forma sufletului tău.
E cea mai tristă primăvară pe care am cunoscut-o, așa cum tu ești cel mai trist dintre oamenii.
Iar eu nu pot face nimic.
Ar trebui să mă întristez și eu de tristețea ta? sau ar fi mai bine să mă opun ție printr-o fericire nebună, desprinsă din rai, ce (poate) te-ar face să-ți dorești să nu mai fi la fel de trist?
Aș vrea să fii mereu așa cum ești și nimeni altul, chiar dacă în înteriorul meu sper să nu fi un simplu om trist, ci să mai fi rămas ceva, orice, chiar dacă nu pot defini ceva-ul ăla.
Eu știu ploi ce cad peste mine începând de la chipul trupului meu, până la gleznele sufletului, vopsindu-mi adâncurile în tonuri de primăvară (la fel de triste ca tine), adâncuri ce mai apoi reflectă în bătaia soarelui lumină, atingându-i pe ceilalți într-un mod ciudat.
Tu știi că pe chip nu-mi stau picăturile din ploaia ce a căzut ieri, ci ploile ce curg din ochii mei.
Încă reușesc să te văd printre ele dar ești atât de diform încât nu mai știu dacă ești chiar tu sau e o altă făptură ce-ți seamănă, al cărei chip nu-l recunosc deplin.
O fi un înger în goana lui spre heruvimi?
O fi un demon alăturat unei legiuni?
(încă) aștept -tu- Înger sau demon!?
„Doar tu știi -
Iubesc ploile,
Iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi și ploile calme,
Ploile feciorelnice și ploile-dezlănțuite femei...”
