Căci ce poate ucide sufletul mai mult decât tristețea aceea care nu te lasă nici măcar să verși lacrimi?
Ești trist și nici măcar nu îți dai seama că te poți numi om trist.
Suferi... dar la prima privire aruncată omului lăuntric, habar nu ai de ce ești așa de fapt.
Nu vrei decât să taci. Te mulțumești cu zâmbetul de pe buzele altora. I-ai putea asculta vorbind ore în șir, fie nimicuri, fie idei complexe fără să schițezi nici măcar un gest în semn de protest. Asculți în speranță că ceva, orice din cele auzite o să stârnescă ceva în tine, măcar un zâmbet pe bune, născut nu din chinul lăuntrului măcinat de puzderia de gânduri, ci din pura magie a Celui care a rostit „Să fie”... și a fost.
Dar niciodată nu se întâmplă așa. Mereu aceeași forțare, mereu aceeași sfială de a nu fi prins trișând fericirea afișând un zâmbet deloc real.
Ți se întâmplă tot mai des să taci. Mai nou, învățând atât de bine liniștea cuvintelor ai ajuns să nu mai ști ce să spui de fapt. Tu, cel care altădată stăpâneai cu măiestrie jocul aranjând cu ușurință cuvintele pentru a căpăta orice sens doreai, acum tot ce ști e tăcerea.
Pare mai naturală decât orice cuvânt.
Întrebarea care se impune fără măcar să vrei e... până unde/când?
Proababil, până ieși la lumină.
Așa ca Iona din burta chitului. Nu ca la Sorescu prin curmarea vieții, ci ca în Biblie.
Răspunsul tăcerii nu e sfârșitul ființei care presupune tăcerea veșnică. Răspunsul e Roșu Aprins.
Lasă-L să-ți coloreze tăcerea!
