Autoportret 1

Viața prin prisma morții.

De multe ori ne confruntăm indirect cu ceea ce numim moarte sau trecere în neființă. 

Uneori e departe de noi, doar auzim despre ea, alteori e mai aproape și suferim.

De prea puține ori ne implică în mod direct. 

Dacă o face, atunci realizăm cu adevărat ce înseamnă cele două noțiuni antagonice- viață/moarte, dincolo de explicația lor din dicționar.

Mie, Dumnezeu a ținut să-mi reamintească. 

Ce mai exact?

Că iubesc cu patimă nu ploile, ci viața. 

Că deși fruntea încrețită de gânduri își cere odihna (mult prea devreme), sufletul e viu și la rându-i vrea să rămână așa. 

Și atunci?

Atunci nu rămâne decât să îmi învăț fruntea să zâmbească așa cum sufletul, liber de gânduri, o face. Să o învăț să trăiască viața așa cum e ea, în ultimul timp ruptă, năruită în văi, în viitor întreagă, așezată nu în văi, ci pe munte sus.

Sufletul își știe aripa. Fruntea încă trebuie să o învețe. 

Aripa lui e viața (acum), poate undeva se va reuni cu iubirea și vor merge așa, mână în mână, ca timpul și marea despre care ziceam cândva că sunt într-o continuitate aproape perfectă. Poate.

Până atunci fruntea nu are altă scăpare decât să învețe bucuria și mulțumirea, indiferent de evenimente și asta până nu e prea târziu.

Pentru că, pentru o clipă, ar fi putut să fie târziu... mult prea târziu. 

O fracțiune de secundă în plus și semaforul să se fii transformat din roșu în verde, poate niște centimetri scăzuți între mine și marginea acelui trotuar, poate mașina celui care a ajuns pe trotuarul respectiv și m-a dat literalmente jos să fi avut viteză mai mare sau cei de la SMURD (cărora le mulțumesc în mod direct pe calea asta pentru comportamentul exemplar) să fi ajuns mai târziu. Poate o complicație cât de mică în noaptea aceea în care eram bine și am fost trimisă acasă să îmi fii făcut inima să înceteze să mai bată...

Dar nu a fost așa. M-am ales cu viață în primul rând, chiar dacă ea presupune câteva contuzii și un hematom (nu fracturi, nu alte complicații).

Puțin. Puțin în comparație cu ce mi s-a oferit și anume viață. Asta e mult. 

Mi-am amintit ce înseamnă cu adevărat ea pentru mine. În același timp am uitat ce e neființa și nici nu vreau să-mi aduc aminte prea curând.

Cineva, acolo Sus, mă iubește. Enorm. Restul e între mine și El.

Despre balans și firida cu lumini.

Măsoară-mi Doamne gândul și ține-mi lacrimile în loc. Trece-mă înapoi în copilăria pierdută în amăgiri sângerânde și redă-mi firida cu lumini. 

Golește-mă, Doamne, și eliberează-mă de cămașa de forță în care îmi sufoc în fiecare noapte umbra a ceea ce am fost... 

Cândva.

Balansul crucial fă-l să se încline Înaintea-Ți și treci pe lângă pomeții mei, „ca să te surâd iar”.

Nu mai pot, Tată, să mă scol. Nu mai pot să-mi ridic crucea și să Te urmez. Nu mai pot „să decojesc de impresii sentimentele” .

Dumnezeule, acum „ești pe inima mea ca un urcuș pe un munte înalt (...) și alunecă trăirile mele la vale cum curg torenții care alungă din versurile cele senine poeții”.

Fă-Te Tată câmpie întinsă și culege-mă din prăpastia deghizării în care dezghioc ghinda sub frunzișurile verzi, ca să-mi aduc aminte cum era colo, la izvorul cu porumbei albi pe retină unde am învățat alintul cu păduri și răcoare. Colo unde, în sfârșit durerile pleacă, apoi cerbii cunosc nostalgia ierbii, nostalgia aceea a dorului de Tine, zvâcnind asemeni mării atunci când e furtună. 

Așează-mi pasărea înțelepciunii pe umeri și ajută-mă să arunc din mâini melcii „ce-și-cum-urilor”, ca să Te iau de mână și să-mi găsesc, în liniștea asta, zborul fără de căderi din plăsmuire în plăsmuire, zborul către Înaltul de unde cade ploaia izbăvirii. 

Seamănă raze peste înghețul ființei sihastre și fă-o să curgă ca râul înspre mântuire, iar pe parcurs fă ca ea să coloreze frumos fluturii în culorile ascunse în spatele păcatului, ca să devină grădină.

Până atunci Tată, stau agățată de vară și marea fericirii, unde timpul curgea frumos și zâmbetele cristaline de copil nu întârziau să apară.

„undeva

la capătul așteptării

veghea viitorul întinzându-se și căscând

nici acum n-ai învățat răbdarea petalelor înfloritorule”

Voi învăța și răbdarea, chiar dacă ceasul înapoi nu dă niciodată.

Istoria nu a sărit încă la gâtul secundelor deși avea atâtea motive să o facă. Nu voi sări nici eu.

Și totuși, în toată răbdarea, Tic-Tac, se sinucide vremea. 

Mult mai mult și mult mai degrabă muntele cel înalt va deveni vers senin și îmi voi primi firida cu lumini din care curge izbăvirea.

(cu preluări de versuri din Ionatan Piroșca)