„anul cel nou a crescut ca o aripă din umărul meu
atunci am văzut pentru prima dată cum zburau zidurile
casei
neștiind zăpada vechiul pom de Crăciun
neștiind alinierea cu neputințele ferestrelor
de a aduna muguri din primăvara ce va veni
anul cel nou seamănă cu înverzirea albastrului
de parcă cerul începe să clocească frunze de albatroși
și de acolo pe jos până la fericire
dă-mi iubire șoptești cum ai frământa cozonaci
iar Dumnezeu îi coace în ajunul de Sine”
Ionatan Piroșca
Într-o țară care se declară creștină sărbătorim dar habar nu avem ce!
Păgânism curat.
De multe ori ne confruntăm indirect cu ceea ce numim moarte sau trecere în neființă.
Uneori e departe de noi, doar auzim despre ea, alteori e mai aproape și suferim.
De prea puține ori ne implică în mod direct.
Dacă o face, atunci realizăm cu adevărat ce înseamnă cele două noțiuni antagonice- viață/moarte, dincolo de explicația lor din dicționar.
Mie, Dumnezeu a ținut să-mi reamintească.
Ce mai exact?
Că iubesc cu patimă nu ploile, ci viața.
Că deși fruntea încrețită de gânduri își cere odihna (mult prea devreme), sufletul e viu și la rându-i vrea să rămână așa.
Și atunci?
Atunci nu rămâne decât să îmi învăț fruntea să zâmbească așa cum sufletul, liber de gânduri, o face. Să o învăț să trăiască viața așa cum e ea, în ultimul timp ruptă, năruită în văi, în viitor întreagă, așezată nu în văi, ci pe munte sus.
Sufletul își știe aripa. Fruntea încă trebuie să o învețe.
Aripa lui e viața (acum), poate undeva se va reuni cu iubirea și vor merge așa, mână în mână, ca timpul și marea despre care ziceam cândva că sunt într-o continuitate aproape perfectă. Poate.
Până atunci fruntea nu are altă scăpare decât să învețe bucuria și mulțumirea, indiferent de evenimente și asta până nu e prea târziu.
Pentru că, pentru o clipă, ar fi putut să fie târziu... mult prea târziu.
O fracțiune de secundă în plus și semaforul să se fii transformat din roșu în verde, poate niște centimetri scăzuți între mine și marginea acelui trotuar, poate mașina celui care a ajuns pe trotuarul respectiv și m-a dat literalmente jos să fi avut viteză mai mare sau cei de la SMURD (cărora le mulțumesc în mod direct pe calea asta pentru comportamentul exemplar) să fi ajuns mai târziu. Poate o complicație cât de mică în noaptea aceea în care eram bine și am fost trimisă acasă să îmi fii făcut inima să înceteze să mai bată...
Dar nu a fost așa. M-am ales cu viață în primul rând, chiar dacă ea presupune câteva contuzii și un hematom (nu fracturi, nu alte complicații).
Puțin. Puțin în comparație cu ce mi s-a oferit și anume viață. Asta e mult.
Mi-am amintit ce înseamnă cu adevărat ea pentru mine. În același timp am uitat ce e neființa și nici nu vreau să-mi aduc aminte prea curând.
Cineva, acolo Sus, mă iubește. Enorm. Restul e între mine și El.
Golește-mă, Doamne, și eliberează-mă de cămașa de forță în care îmi sufoc în fiecare noapte umbra a ceea ce am fost...
Cândva.
Balansul crucial fă-l să se încline Înaintea-Ți și treci pe lângă pomeții mei, „ca să te surâd iar”.
Nu mai pot, Tată, să mă scol. Nu mai pot să-mi ridic crucea și să Te urmez. Nu mai pot „să decojesc de impresii sentimentele” .
Dumnezeule, acum „ești pe inima mea ca un urcuș pe un munte înalt (...) și alunecă trăirile mele la vale cum curg torenții care alungă din versurile cele senine poeții”.
Fă-Te Tată câmpie întinsă și culege-mă din prăpastia deghizării în care dezghioc ghinda sub frunzișurile verzi, ca să-mi aduc aminte cum era colo, la izvorul cu porumbei albi pe retină unde am învățat alintul cu păduri și răcoare. Colo unde, în sfârșit durerile pleacă, apoi cerbii cunosc nostalgia ierbii, nostalgia aceea a dorului de Tine, zvâcnind asemeni mării atunci când e furtună.
Așează-mi pasărea înțelepciunii pe umeri și ajută-mă să arunc din mâini melcii „ce-și-cum-urilor”, ca să Te iau de mână și să-mi găsesc, în liniștea asta, zborul fără de căderi din plăsmuire în plăsmuire, zborul către Înaltul de unde cade ploaia izbăvirii.
Seamănă raze peste înghețul ființei sihastre și fă-o să curgă ca râul înspre mântuire, iar pe parcurs fă ca ea să coloreze frumos fluturii în culorile ascunse în spatele păcatului, ca să devină grădină.
Până atunci Tată, stau agățată de vară și marea fericirii, unde timpul curgea frumos și zâmbetele cristaline de copil nu întârziau să apară.
„undeva
la capătul așteptării
veghea viitorul întinzându-se și căscând
nici acum n-ai învățat răbdarea petalelor înfloritorule”
Voi învăța și răbdarea, chiar dacă ceasul înapoi nu dă niciodată.
Istoria nu a sărit încă la gâtul secundelor deși avea atâtea motive să o facă. Nu voi sări nici eu.
Și totuși, în toată răbdarea, Tic-Tac, se sinucide vremea.
Mult mai mult și mult mai degrabă muntele cel înalt va deveni vers senin și îmi voi primi firida cu lumini din care curge izbăvirea.
(cu preluări de versuri din Ionatan Piroșca)
„Câteva clipe mai devreme, Dumnezeu zugrăvise cerul cu o mixtură de negru și bluemarin, după care îl pătase cu rotocoale răsucite de bumbac și pulverizase răzleț fire de auriu, mai mari și mai mici. (...) Poate că Dumnezeu era pe undeva pe-aicea, jos, bându-Și cafeaua. ”
„Emma îmi spusese odată că unii oameni își petrec toată viața încercând să fugă de Dumnezeu, dorind probabil să ajungă undeva unde El nu fusese încă. (...) Problema e, spunea ea, că oamenii aceștia își petrec toată viața într-o continuă căutare și goană, iar când ajung la destinație, constată că El trecuse deja pe acolo.”
„-Acesta e domnul Potter. (...) Îi place limonada cu zahăr mult, dar nu e ca alții dintre clienții mei. Unora le trebuie mai mult zahăr decât altora pentru că ei sunt acri.”
„Un lucru pe care l-am învățat la școală, cândva în nopțile acelea lungi, a fost că dacă pui suficiente întrebări cumsecade, genul de întrebări care zgândăresc puțin problema, dar fără a o aborda direct, oamenii îți oferă de obicei ceea ce dorești. Să știi ce să întrebi și când să întrebi și mai important decât orice, cum să o faci, este egal cu a începe o conversație destul de bunicică de purtat la patul de spital al cuiva.”
„Draga mea, noi suntem făuritorii muzicii și tot noi cei care ne visăm visele.”
„Am ajuns ca apa care se scurge, și toate oasele Mi se despart; Mi s-a făcut inima ca ceara și se topește înlăuntrul Meu.”
„Frumusețea este atât misterioasă, cât și grozavă. Dumnezeu și demon războindu-se, iar câmpul de luptă este însăși inima omului.”
„la urma urmei, ce este minciuna? Nimic decât adevărul deghizat.”
„Sfântul Augustin a spus-o cel mai frumos: Tu atingi inima omului, ca să-și găsească plăcerea preamărindu-Te pe Tine, pentru că Tu ne-ai creat pentru Tine, iar inima noastră nu are astâmpăr până nu-și găsește odihna în Tine.”
„Puzzle-urile mă sileau să privesc un anumit lucru din diferite unghiuri înainte să trec mai departe, să privesc iar și iar, și chiar încă o dată, pentru fiecare piesă- indiferent cât de mică sau aparent insignifiantă- era importantă pentru imaginea de ansamblu.”
„Moartea oricărui om mă vlăguiește, pentru că eu sunt parte a omenirii...de aceea nu căuta niciodată să afli pentru cine bat clopotele (...) căci bat pentru tine.”
„Inima are rațiunile ei, care nu au nicio legătură cu rațiunea însăși.”
„oamenii și-au petrecut toată viața în căutarea Sfântului Graal, a izvorului tinereții și a centrului universului. De ce să cauți atât de departe când se află tocmai aici, în pieptul fiecărui om de pe planetă?”
„Dragostea nu este o unealtă și nici inima unei femei nu este un obiect.”
„-N-ai decât să crezi minciuna asta, dacă așa vrei, dar dacă lucrezi la o bancă, nu te apuci să studiezi bancnotele false pentru a recunoaște una reală. Ci o vei studia amănunțit pe cea reală pentru a o deosebi de orice fals.”
„Mai presus de orice, păzește-ți inima căci din ea ies izvoarele vieții.”
„Vreau să trăiesc înseamnă în orice limbă același lucru: vreau să trăiesc.”
„A fost cel mai frumos timp, a fost cel mai rău dintre timpuri... a fost izvorul speranței, a fost iarna disperării, aveam totul înainte și n-aveam nimic.”
„Viața nu este decât o umbră plutitoare, un actor sărman ce timp de-un ceas se preumblă țanțoș și plin de neliniște pe scenă, și-apoi vocea i se stinge; este o poveste relatată de un prost, gălăgioasă, plină de furie și care nu reprezintă nimic.”
„Inimii grai nu-i trebuiește...”
„Uneori cred că iadul are de fapt două locații: una este locul în care poți sfârși, dar în același timp există și un alt loc pe care-l experimentezi înainte să ajungi acolo. (...) Ideea este că iadul înseamnă să trăiești fără dragoste.”
„Toate inimile se opresc, Annie. Dar ceea ce contează este ceea ce faci cu ea până mai bate.”
...o mică parte din romanul lui Charles Martin.
„Nu-ți mai e cald în nopțile toride...
Nu-ți mai e frig în iernile târzii...
Nu-ți mai e foame...
Nu-ți mai e sete...
Nu ai dureri...
și nu ai insomnii...
Nu-ți mai e dor atât de o scrisoare...
Pe noptieră, la spital, de flori...
De-o lacrimă cerând târziu, iertare...
O, nici măcar de mine nu ți-e dor!
Întins în lungul scândurilor goale,
Ți-ai pus și visul vieții, arzător...
Și câte-aveai de pus în rânduială!
Și cum te-ai smuls din toate, de ușor!
Au curs deasupra ploile de toamnă,
zăpezile și florile, sub vânt...
Așa ușor te-ai petrecut
În vârfuri, ai plecat de pe pământ... ”
(...)
Tatiana Topciu
Iubesc orașul natal, unde mi-am petrecut partea cea mai mare din viață până în prezent. E locul potrivit pentru a-ți crește copiii, unde timpul are nesfârșită răbdare cu oamenii. E locul în care domnește liniștea, unde pot să mă plimb liniștită de una singură în miez de noapte. E locul cu oameni mai puțin îngândurați și mai mult visători. E acolo unde cerul are un altfel de albastru iar soarele răsare în chip tainic zi de zi la fereastra camerei mele care mi-a fost de atâta timp adăpost atât al ființei cât și al sufletului. Aș putea spune multe despre el dar nu vreau să-l elogiez prea mult.
Singurul reproș pe care pot să îl aduc e numărul limitat de străzi pe care să îmi port pașii. De-o vreme, singurul lucru care îmi descrețește fruntea de gânduri și care mă aduce într-o stare de anestezie e această plimbare în neant, cu privirea pierdută și mintea goală, fără de întrebări. Asta îmi aduce puțină liniște însă partea proastă e că deși aș vrea ca numărul pașilor să crească de la o zi la alta orașul ăsta mă limitează. Și liniștea aia pe care o doresc se tot îndepărtează și încerc să o prind și nu pot.
Mai vreau străzi! Construiți dom'le mai multe străzi în orașul ăsta ca oamenii să-și apuce frumos de mână liniștea sufletului și să aibă unde să se plimbe de mână de la răsărit până la asfințit și de la asfințit până la răsărit.
Până atunci, vine clipa când va trebui să plec acolo unde poate îmi voi prinde din urmă liniștea.
A trecut ceva timp de când s-a lăsat Νύξ între mine și vise. Νύξ e mai mult decât intervalul acela dintre apusul soarelui și răsăritul lui, e mai mult și decât întunericul ce se lasă în acea perioadă. E liniștea imensă dintre noi. E sabia cu două tăișuri asemeni caledfwlch-ului.
Caledfwlch (Excalibur) era folosită de acel a cărui inimă purta gânduri nobile și nu egoiste, care dorea dreptatea și nu călcarea în picioare a tablelor legii. Cu toate astea indiferent cine era acela atunci când acțiunile sale o presupuneau pe Excalibur cineva era rănit. Parcă aș vorbi aici de două realități paralele, cea a celui care îndreaptă și cea a celui îndreptat. Cel care îndreaptă oricare ar fi el, în momentul în care ține în mână Caledfwlch se bucură pentru ceea ce urmează, pentru dreptatea ce va să vină, în schimb, inima îndreptatului se rupe în mii de fragmente odată cu începerea executării acelei dreptăți. Și cine are dreptul să judece pe unul sau pe celalălat pentru sentimentele care îi încearcă? Punându-ne o clipă în fiecare dintre cele două posturi vom vedea că am fi la fel, învingători sau învinși. Dubla realitate corespunde unei săbii cu dublu tăiș.
Dublu tăiș așa ca și Νύξ, aflată abia la începuturile ei. Dublu tăiș ca și tăcerea noastră sau a oricui. Te bucură și în același timp te sfâșie cu fiecare secundă.
De fapt noi suntem duali, când învingători, când învinși ai unui joc ce pare uneori să nu aibă sfârșit. Să nu uităm însă că aparențele sunt înșelătoare, că acel sfârșit poate surveni mai curând decât ne așteptăm și că Adio e un cuvânt care în cele mai multe cazuri durează o veșnicie.
E iar septembrie și e târziu. Îmi beau cafeaua în miez de noapte. Execut mișcările ca pe un clișeu încă de la început. Torn apa, adaug cafea. Fierbe. O iau de pe foc îmi iau cana preferată și pun în ea jumătate lapte, jumătate elixir negru. Lipsește doar zahărul și vanilia ca totul să fie perfect. Revin. Acum e bine. Nimic nu-i nou. Încep să beau, tac și Aștept. Probabil dimineața. Mă frământ de mine, de cei dragi și lume. Îmi zboară gândul spre zări aflate acum în negură. E doar o noapte, știu că odată cu dimineața toate astea vor fi iar albastre așa cum e Cerul.
Îngenunchez. Sufletul mi-era demult acolo, în genunchi. Și iar aștept.
O clipă mai târziu totul ia altă turnură.
Al meu Iehova-lire Își face simțită prezența. Mă ia de mână și mă ridică motivând că e timpul să nu mai fie nici regrete, nici dureri. Mă poftește la masa și Își toarnă și El elixir. Precizează însă că Îl preferă amar, ca atunci, pe cruce apoi se așează. Amuțesc. Pentru o clipă mă pierd. Aș avea atâtea și atâtea să-I spun însă ceva mă oprește. Îmi ajunge parcă să-I privesc Chipul biciuit de atâtea ori chiar de mâna mea și încep să-mi curgă picături calde din ochi, una după alta. Nu mai contenesc oricât încerc să mă abțin. Aș vrea să-mi cer iertare dar nici măcar asta nu mai pot.
Și El îmi vorbește în continuare, și eu tac și ascult. Și-mi spune așa frumos despre cum m-a iubit dinainte să mă fi născut, cum m-a ales din pântecele mamei și cât de perfect m-a creat pentru Planul Său. Își întinde mâna și îmi atinge ochii. Numără încă o lacrimă apoi mă privește și îmi spune că e momentul să realizez că El e lângă mine și că puterea Lui îmi este îndeajuns pentru toate. Știam așa de bine toate astea dar acum e altfel. Parcă privesc cu alți ochi viața-mi și înțeleg cu adevărat de ce mă vrea cu gelozie doar pentru El.
Apoi, amintește ceva de Marea Uitării și îmi zice că opera vieții mele așteaptă să fie rescrisă și că a venit momentul să lucrăm la asta, înainte să piară și ultimele fire de nisip din Clepsidră. Undeva în mine realizez cât timp am pierdut scriind singură ceva inutil și că acum în loc de un început stângace aș fi putut avea o parte din Cer.
Se ridică.
-Stai! Nu pleca, te rog! Nu înainte să... Mulțumesc.
-Cel mai bun mod de a mulțumi pentru Iubire e să iubești la rândul tău.
Sapiența Sa mă face să amuțesc din nou pentru o clipă. Înainte să apuc să mă dezmeticesc simt cum mă cuprind brațele-I străpunse cândva. Ceva din mine piere. Se nasc milioane de noi sentimente. Simt cum ființa-mi e refăcută din temelii. Închid ochii. Nu mai simt nici neliniștea, nici frica, nici tristețea fără de margini. Totul a fost transfigurat. A rămas în mine doar eterna Lui șalom.
Clipe mai târziu mă trezesc singură. Noian de mistere. Întrebări. O clipă, îndoială. Apoi Zâmbesc. Dau cu ochii de cana de cafea. Mi-e goală. Lângă ea mai stă o cană. Tot goală. E evident.
E noapte și e septembrie. Dar nu mai e orice noapte de septembrie ci una ieșită din sferele realului. E noapte de septembrie cu Iehova-lire și cafea. Să fie cu vanilie și șalom întreaga-mi viață.
Toamnă
Cad frunzele, cad ca din depărtare,
de parcă vestejesc grădini în ceruri,
cu gesturi de negare cad, de-a rândul.
Iar nopţile, cum cade greu pământul
din toate stelele, într-o însingurare.
Noi toţi cădem. Şi mâna asta, iată.
Căderea, vezi, e-n toţi şi în oricine,
Şi totuşi, este Unul care ţine
nespus de blând, pe mâini, căderea toată.
Rainer Maria Rilke
Simfonia din mine și toată concretizarea Superioară a înzestrării mele a dispărut. Zici că s-ar fi abandonat visării începând un periplu fără a-și delimita ținta finală, nici „căile de acces” la ea.
Fericirea, azi, e încununată în roșu de Rai, undeva între melancolie și vinovăție, între lumină și întuneric, între mine și Sângele Salvării, un lung șir de contrarii.
Însă dincolo de ceea ce numesc eu fericire ești Tu. Dincolo de mine ești tot Tu. Chiar și dincolo de lume Ești. Mi se confirmă astfel că în înserarea asta ce pare eternă Helios va străluci. Voi simți dezrobirea în mijlocul nocturnei amețeli constante. Deșertăciunea va deveni upovăință iar eu din Ambră mă voi metamorfoza în Opal.
Atunci când îți muști mâinile de durere, când execuți suferința și nu o discuți ești pus în fața unei alegeri: a suferi frumos ori a suferi cumplit.
A suferi cumplit e atunci când te doare Cerul, când te doare Dumnezeu și viața.
Dacă alegi însă să suferi frumos totul devine cel puțin teoretic mai ușor.
A suferi frumos înseamnă a-L avea pe El alături de tine, a-ți ridica patul și a umbla. Atunci nu mai e 1-0 pentru suferință ci 1-0 pentru tine și Dumnezeu.
În ambele variante pantele suferinței fug care încotro cu avalanșe cu tot. Diferența constă în faptul că suferind frumos accepți mult mai ușor încercarea credinței tale. Suferind frumos ai curajul să ridici capul din pământ și să zâmbești. Atunci te gândești la alții mai mult decât la tine și asta pentru că ai ochi să vezi și urechi să auzi cum Dumnezeu te copleșește în diferite moduri și te poartă pe brațe.
Atunci când suferi cumplit e așa nu pentru că Dumnezeu nu ar fi lângă tine ci pentru că îți pierzi vederea și auzul și simțurile iar asta te lasă gol și pustiu crezând că ești doar tu și atât când de fapt Dumnezeu e doar la un pas depărtare.
Odată ce Dumnezeu te ia de mână nu te mai lasă ci te poartă pe brațe indiferent de alegerile tale!
Pentru că... De-a valma iubirii stă Dumnezeu așa cum nota Ionatan Piroșca în scriereile sale însă de-a valma suferinței Dumnezeu nu stă ci se implică și Își dorește să-și arate iubirea mai mult ca oricând.
Ascultă tu, bine cu inima și nu doar cu urechea.
Privește tu, atent.
Simte fiecare adiere a Lui în orice formă îți este dăruită.
Dezleagă-ți limba și vorbește-I.
Nu te-ai săturat să fii orb și surd și mut?
Nu te-ai săturat să fii Gol? Lipsit de valoare?
Eu da. Și asta pentru că am văzut iar Penielul. Acolo Dumnezeu mi-a dat încă o dată valoare.
”Mi-a năzărit în vis
o bibliotecă a marilor absențe,
un muzeu al dogoritoarelor căderi
de pe soclu.
O discotecă plină de tăceri.
Long play.
Un război desfășurat
numai prin lipirea de proclamații de pace.
Un praznic la care vin
sifoane reci
să curgă secetă.
O adormire atârnată ca un cercel
de urechea surdo-mutului
care halucinează.
Atâtea altele, posibile
Atâtea încă negândite,
dar întâmplate.
Și totuși există o logică banală
mai rezistentă decât
toate cărțile de filosofie.
Ceea ce se întâmplă,
se întâmplă.
Ceea ce nu se întâmplă,
nu se întâmplă.
O logică de doi bani.
O logică de două fise
împotriva tuturor viselor noastre
ieșite din comun
și în perfectă completare
cu păsatul ordinar
pe care-l mănâncă deținutul politic.
Există o logică,
există un defect al fantasticului
care se numește logică.
De ea ne e scârbă
ori de câte ori suntem îndrăgostiți
și pe ea o căutăm
ori de câte ori suntem decepționați.
Logica este defectul
cel mai răspândit
al vieții noastre
de visători speriați.
Se moare de logică
mai mult decât se moare
de inimă.
(Adrian Păunescu)
Când cineva drag e între chin și chinul absolut te doare.
Îl vezi trecând tot mai departe spre a nu fi și nu știi cum să îl oprești. Măcar de-ar fi să treacă prin icoană dincolo, la Dumnezeu unde i-ar fi mai bine și nu ar mai trebui să ia fiecare zi în piept și să lupte cu ea pentru a o câștiga. Dacă tot trebuie să treacă să fie spre bine deși nu ai vrea să rămâi cu gustul amar al despărțirii de o ființă dragă.
Te doare să-i vezi chinul de aici și te doare să-l știi într-un chin viitor. Te doare fața-i palidă și lipsită de viață care seamană tot mai mult a moarte.
Chipul schimonosit de durere, ochii prea triști ca să mai poarte în ei sclipire de viață vie, conștiența morții și incapacitatea de a-i spune nu, te aduce în Valea Plângerii, și plângi. Te plângi pe tine amarnic, îți plângi viața și te întrebi de ce și cum ai ajuns acolo. Dar dacă ești așa cum e cineva-ul meu drag nu spui nimănui ci taci. Taci și le spui și altora să tacă. Te doare Dumnezeu și crezi că are vreo vină în ce ți se întâmplă când de fapt tu ești singurul vinovat pentru că ai ajuns în Valea Plângerii.
Pe mine mă doare că nu vrei să asculți drag al meu, mă doare încăpățânarea ta cruntă de a Îl refuza pe Dumnezeu. Mă doare cum nu m-a durut până acum când îți pot lua oasele la rând să le număr.
Vedeam în toate timp... Credeam că mai e așa mult până la momentele astea de final încât mă convingeam singură că până la urmă tot o să mă asculți și că o sa râdem peste un timp împreună povestind cum ne-a găsit Dumnezeu pe-o cale strâmbă și rea și ne-a adus acolo unde curge lapte și miere.
Timp.... timpul tău s-a dus și urmează să te duci și tu.
Cât de mult mă frânge adevărul unei propoziții atât de dure. Imposibil de suportat și de pus în cuvinte e acest ”pentru totdeauna” atunci când e egal cu eternitatea ta fără de Dumezeu.
O, de ai asculta măcar azi glasul meu, azi cât încă se mai zice VINO, vino la Lumină!.. cât plămânii tăi bolnavi mai reușesc să mențină viața...
"acum ce să mai spun decât Tu
restul parcă se răsteşte la mine şi fug
nu-i aşa că mă poţi lua şi din prăpastia asta
ca pe o alunecare de teren legănat
nu e aripă să îşi ştie pasărea cum ştiu eu durerea
când zborul se poticneşte încep să plâng
vino cu baniţa Ta de strâns lacrimi
până nu se răsteşte la mine că fug"
I. Piroşca
De iulie, tuna cerul stele în mare. Erau şoapte de dor şi idei de nemurire, poveşti de dragoste uitate de lume. Oameni şi oameni, îndrăgostiţi de mare.
Eram eu şi umbrele dezlănţuite în larg.
Timpul de atunci mi-l apropiu..
Acum nu mi-e duşman şi asta pentru că..e prieten cu marea.
Se cunosc de mulţi ani. Parcă şi-au dat mâna de o veşnicie şi se plimbă asemeni unor îndrăgostiţi. Unde se termină marea începe timpul şi invers ca într-o continuitate aproape perfectă. Sunt atât de frumoşi!
E-n aer miros de vară cald şi zbor larg de pescăruşi. E iubire şoptită nimănui în picioare goale de orice nelegiure. Sunt eu şi atât.
pustie şi destrămare
suflete golite de orice formă de bunătate, aduse în valea Morţii raţiuni şi a oricărei bucăţi de conştiinţă rămase.
totul pare pierdut în întunericul din realitatea socială pregnantă. acolo nu-i artă, nu-i nici frumos şi nici sublim nu-i.
acolo-i ceasul nălucirii neîncununate unde-mi plâng valurile spumegând, la capătul fluxului istoriei ce se uită pe sine "cum ai uita o carte pe fereastră" vorba poetului.
valurile acestea nu mai izbesc ca altădată dar poate că mai există încă o lentă măcinare a lor în adâncul fiinţei.
prezentul nemernic e dincolo de legea de fier a veşniciei. e spaima ancestrală în faţa necunoscutului.
lira nu mai răsună şi pare că a adormit rând pe rând fiecare monolog ce s-a născut odată din frumoasa ţinută morală.
ai spune că adevăratele valori devin sau poate sunt deja un mit.
parcă totul e o suită de evocări transfigurate situate undeva între vis şi realitate.e un apus proiectat în prezent unde această realitate devine mai degrabă coşmar.
ce păcat ca virtutea e o năzuinţă. ce păcat că totul are accente de perversiune şi că vorbesc aici despre o alunecare continuă subjugată inefabil cotidianului, mundanului.
ce păcat că ceea ce rezultă e un tablou tulburător şi tragic al unei vârste trecute...
"Ea se rezumă: în prezenţa (...) nenorocirilor nu numai că nu te dai bătut, ci dimpotrivă scoţi din ele pofta nebună de a trăi şi de a lupta. (...) Cu cât îţi merge mai rău, cu cât sunt greutăţile mai imense, cu cât eşti mai lovit, mai împresurat ori mai supus atacurilor, cu cât nu mai întrevezi vreo nădejde probabilistică şi raţională, cu cât cenuşiul, întunericul şi vâscosul se intensifică, se puhăvesc şi se încolăcesc mai inextricabil, cu cât pericolul te sfruntează mai direct, cu atât eşti mai dornic de luptă şi cunoşti un simţământ (crescând) de inexplicabilă şi covârşitoare euforie.
Eşti asaltat din toate părţile, cu forţe infinit mai mari ca ale tale: lupţi. Te înfrâng: le sfidezi. Eşti pierdut: ataci. Râzi, îţi ascuţi dinţii şi cuţitul, întinereşti. Te furnică fericirea, nespusa fericire de a lovi şi tu, fie chiar infinit mai puţin. Nu numai că nu deznădăjduieşti, că nu te declari învins şi răpus, dar şi guşti din plin bucuria rezistenţei, a împotrivirii şi încerci o senzaţie de năvalnică, dementă voioşie.
Soluţia aceasta, fireşte, presupune o tărie de caracter excepţională, o concepţie militară a vieţii, o formidabilă îndârjire a trupului, o voinţă de oţel înnobilat şi o sănătate spirituală admantină."
(N. Steinhardt - Jurnalul fericirii)
au ars frumos, într-o noapte de mai când afară ploua cerul stropi reci. ca săgeţi le simţeam atingându-mă. şi pentru că au ars atât de frumos ţi-am redat sufletul.
te-am iertat.
în fond, aşa cum ziceai, totul se plăteşte. e rândul meu să plătesc.
şi plătesc. scump.
acum,
"va trebui să învăţ viaţa altfel
chiar dacă ruptă năruită în văi
chiar dacă nu a mai plouat în ultimul timp
şi nu mai cresc parfumuri chiar dacă
durerea nu se mai poate apăra de real
şi suferinţa de carnea mea
totuşi va trebui să învăţ viaţa altfel
cu poeziile de exemplu şi cu un ţel
tu mă priveai vag dezvinovăţindu-ţi aura
lumea atunci părea colorată
ca ibricul de cafea abia spălat
ştiam că mâine te vei trezi iarăşi în zori
cu ochii cârpiţi ca două buzunare vinovate
şi ce luminos îţi va părea zaţul atunci
şi ce bună dimineaţa
ce bine e să te înşeli uneori
numai când ploaia cu flaşul dădea
se vedea în adânc colţul ierbii
chiar că va trebui să învăţ viaţa altfel
uneori e ruptă năruită în văi
şi nu a mai plouat în ultimul timp."
I. Piroşca
Să mă ierţi şi tu, de adâncuri şi de înalt.
Să fii fericit.
Unde-i acum glasul Tău?
Unde-i umbra paşilor pe după care păşeam?
Unde am rătăcit fiinţa-mi?
Şi... unde am ajuns?
Glasul Tău, Doamne, colţul raiului meu
Parcă şopteşte încă
Din zâmbete de copil, din verdele crud
mirosind a primăvară.
De dincolo de nori, glasul Tău.
Umbra paşilor Tăi, Doamne, harta
comorii inestimabile
a fericirii mele pierdute şi regăsite în Tine
E acolo, încă.
Răsare noaptea, în ruga tăinuită de lacrimi.
Fiinţa mea, Doamne?
Aici e tăcere mortuară-
Fiinţa mea o pun pe braţele Tale
ca să primesc speranţa reînvierii
ce fără de Tine ar fi iad.
Am ajuns din nou la răscrucea morţii de moarte.
La puntea dintre "raţiune şi simţire"
În faţa alegerii aleasă, a câta oară?
Altă tăcere.
Naşte-mi Doamne din tăcere
salvarea, naşte-mi ultima oară.
Nu-i de ieri, nici de azi nu-i ci-i de ianuarie.
Ianuarie născut în surâs de copil pe tărâmuri străine până atunci paşilor mei.
Fastuoase tărâmuri, timizi paşi. E acolo unde Sinele s-a răstignit a nu ştiu câta oară pentru eul meu. E locul regăsirii izbăvirii într-o renaştere din cenuşa proprie a nenumăratelor regrete.
Acolo s-a prididit în mine gândul de tine, de noi.
Acolo s-a ivit regretul dăruirii de mine unora care nu erau "TU".
Acolo a fost conceput în chip ciudat acest 3abet.
Nu a avut nevoie de nouă luni de viaţă intrauterină ca să iasă la lumină ci şi-a găsit expresia într-o zi ca oricare alta, o zi care nu promitea nimănui nici moartea (dar o presupunea) nici viaţa. De îndată ce momentul era apropriat
s-a născut în Catedrala Promisiunilor (cum îmi place s-o numesc), pe băncile suferinţei brodate ani de-a rândul de lacrimi cărora nici măcar necruţătorul timp nu a putut să le şteargă urma.
Şi trăieşte... Şi vreau să trăiască mereu. Va trăi!
până atunci când va fi ora exactă.
"am potrivit ceasul după dungile plopilor gri
după dansul ochiului tău când străbăteai crini
apoi L-am întrebat pe Dumnezeu de ora exactă
păi ora exactă e când creşti destul
mi-a spus El
ca să prinzi din urmă drumul spre cer
apoi m-a apucat de secundar
şi m-a expediat la grădiniţă
ca pe bietul copil
pe care l-au mâncat prăjiturile."
I. Piroşca
"-Ascultă, tu, bine, iubito,
Nu plânge, şi nu-ţi fie teamă-
Ascultă cum greu, din adâncuri,
Pământul la dânsul ne cheamă..." (G.Bacovia)
Nu mi-e şi nu mi-a fost niciodată străin gândul morţii.
"Aşa se întâmplă logic,
plecăm şi sosim undeva.
Plecăm pentru o clipă, pentru un ceas, pentru o viaţă,
poate nu trebuia să plecăm, dar problema nu-i asta,
ci faptul că sosim undeva, totdeauna sosim undeva,
poate nu sosim la timp, nu sosim unde trebuie,
nu sosim unde-am vrut
dar sosim undeva şi câtă vreme sosim undeva
totul e logic." (O. Paler)
Mă întreb, atunci când totul e cum ar trebui să fie, când simt că cerul mi-e deschis, ce mai aştepţi ca să mă chemi, Doamne?
"Doctore, simt ceva mortal
Aici în regiunea fiinţei mele,
Ziua mă doare soarele,
Iar noaptea luna şi stelele.
Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer
Pe care până atunci nici nu-l observasem
Şi mă trezesc în fiecare dimineaţă
Cu o senzaţie de iarnă.
Degeaba am luat tot felul de medicamente,
Am urât şi am iubit, am învăţat să citesc
Şi chiar am citit nişte cărţi,
Am vorbit cu oamenii şi m-am gândit,
Am fost bun şi-am fost frumos...
Toate acestea n-au avut nici un efect, doctore.
Şi-am cheltuit pe ele o groază de ani.
Cred că m-am îmbolnăvit de moarte
Într-o zi
Când m-am născut." (M. Sorescu)
Să purtaţi alb! Voi, toţi câţi mă iubiţi sau respectaţi... Să purtaţi alb când vă veţi lua rămas bun de la mine.
Nu-mi place negrul. Vreau să arătaţi celorlalţi că există o speranţă... "Pentru noi, da, există o speranţă "...
Să purtaţi alb.
Era aceeaşi actriţă, avea acelaşi rol însă i se părea că s-a schimbat fără să înţeleagă când timpul s-a oprit o clipă în loc şi a avut vremea necesară să măsoare în cuvinte liniştea. Era linişte în mijlocul freamătului de actori grăbiţi să trăiască mai departe. Era de parcă după îndelungi aşteptări reuşi să se identifice cu piesa pe care o juca şi era dispusă să mai lupte o dată pentru ea, în ciuda dezamăgirii care o pricinuise celui mai iscusit Regizor.
Gândul la următorul act din piesa "Viaţa mea aşa cum e ea" o umplea de speranţă. Răsunau acum asemeni unui ecou indicaţiile preţioase ale celui ce deşi o scrisese, lăsă loc liberei interpretări astfel încât fiecare actor să poate face dovada talentului de a şti să trăieşti frumos, mereu ancorat în a face lucrurile clipă de clipă de parcă ar fi clar de ziuă, chiar şi în bezna nopţii sufletului...
S-a decis. S-a decis să memoreze cu adevărat tot ceea ce îi fusese predat odată şi să nu mai încerce de una singură a face schimbări în gândurile celor din sală.
Lăsă însă loc pentru a-şi putea exprima propriile sentimente în aceasta piesă ca niciuna alta.
Avea ceva în plus de data aceasta, ceva care se aseamană cu răsăritul de soare, ceva precum... nădejdea.
Era aceeaşi actriţă, avea acelaşi rol
interpretarea se anunţa a fi diferită.
Dacă aş şti cum zâmbeşti
Probabil m-aş îndrăgosti de zâmbetul tău...
Dacă aş şti cum priveşti,
Nu există îndoială că mi-ar fi dor
De privirea ta.
Dacă aş şti cum iubeşti
Aş căuta să fiu iubită de tine
Iar dacă aş şti unde eşti
Aş...
Totul se învârte în jurul acestui "Dacă"
Iar eu? Eu mă-nvârt în jurul tău.
Lumina nu e doar absenţa întunericului aşa cum ar vrea unii să creadă şi nici întunericul nu e reprezentat de absenţa luminii. Asta pentru că acest cuvânt, "lumină" înseamnă mult mai mult.
Lumina merge mână în mână cu pacea.
Lumina merge mână în mână cu fericirea.
Lumina merge mână în mână cu dragostea.
Lumina este aceea care poate să destrame orice urmă de tristeţe, orice sentiment din sfera celor de care ne ferim.
Lumină găsim în zilele de primăvară atât de aşteptate după lunga înmormântare a naturii.
Lumină aflăm în zilele de vară.
Lumină este în zilele de toamnă.
Chiar şi raza (mai rară ce-i drept) a soarelui de iarnă e lumină.
Lumina ne mângâie aşa cum niciodată nu ar putea să o facă întunericul.
Întunericul amăgeşte şi înşeală pe când lumina ne arată lucrurile aşa cum sunt. Uneori poate că am prefera înşelăciunea întunecatului dar mereu tindem spre lumină pentru că suntem parte a ei, pentru că ne identificăm cu ea si purtăm în noi conştiinţa aceasta. La lumină răul nu îşi găseşte lăcaş şi nici nu primeşte putere. Lumina ucide însă ne salvează pe noi. Da, lumina ucide. Ucide păcatul. Iar asta e consecinţa faptului că Dumnezeu este Cel care se desfată în lumină iar El nu a cunoscut păcat.
Adu-mi Tată LUMINĂ!
