Am admirat azi ploaia. Cu siguranţă că nu a fost prima dată când am făcut lucrul acesta însă azi m-a fermecat mai mult ca oricând. Am privit stropii cum se desprind din înaltul cerului spre a muri mai apoi de dorul pământului. Am ascultat sunetul morţii lor amplificat de cupola sub care mă ascundeam preţ de o clipă. Era artă în ritmul acela nebun. Erau mii de nuanţe diferite, era de parcă fiecare strop şi-ar fi spus propria poveste. Ascultând mai bine am descoperit că de fapt spuneau povestea Cerului.
Pe măsură ce se desfăşurau sub ochii mei scene din cele mai cumplite am simţit lacrimile Celui ce m-a iubit întâi, lacrimi ce se desprindeau din lumină pentru a schimba întunericul meu. Ah, câtă iubire şi nu am meritat nici măcar un strop. Aş fi vrut să-mi strig durerea până când plămânii mei ar fi încetat să respire, până când inima ar fi încetat să mai pulseze sângele ce clocotea în vine.
Lacrimile Lui, stropi minunaţi. Dragostea Lui, dar nemeritat. Ticăloşia mea, cui în palmele Sale. Nimicnicia mea, cununa de spini ... Iertare!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu