La început nu credeam să-nvăț a mai pleca vreodată deși corabia îmi făcea mereu semne în larg.
Acum, e ceva trist în toate astea, îmi spun. E ceva trist care mă-nvinge, care-mi jertfește zilele.
Am să duc întunericul îndoielii la moara de vânt în loc să-l întorc pe toate părțile sperând să devină cumva lumină. Am să renunț la lupta lui Don Quijote și-am să închei un pact: „O să ne influențăm una alteia libertatea, tu o să macini trista înserare iar eu o să las în conul de umbră orice emisie de emotivitate ce mi-ar putea însemna pe chip tăcerea”.
Se face târziu în iluzii deși persistă o întrebare, o pecete grea de plumb, o șoaptă de-ndoială și-o ezitare lungă.
Vin vânturi dinspre iarnă și-mi lovesc cu amintiri uscate în geamuri. Vânturile acelea ce bat în neștire din aripi lovind pânzele de metal de pe-acoperișele mării obligând păsările să se exileze în soare. Și cine știe unde vor pierde inima mea.
Balanțele mele și-au uitat menirea si acum se-nclină de stele nestinse.
Mi-am păstrat însă zâmbetul cel bun pentru ceasul întâlnirii, și bucuria, și lacrima de lumină.
Cu trenul de seară voi pleca spre liniștea albă și nu va mai fi cu mine nici pecetea aceea grea numită întrebare, nici șoapta de îndoială, nici măcar ezitarea cea lungă.
Se face târziu în iluzii și e nefiresc de târziu și în mine, și-n lucruri.
Pe drumuri vin ninsori de uitare și mai departe plec singură. Vreau să-ascult cum îmi crește în ochi culoarea Cerului râzând nepământesc de curat, să uit de timp. Într-un Cuvânt sau altul să mă regăsesc.
Cândva, voi asculta îndemnurile corabiei din larg. Atunci voi ridica pânzele să explorez un amurg din care n-am să mă-ntorc niciodată.
