...și mă curăț de spaime în senin Adevăr.

Coexistă în mine trăiri paradoxale ce par să mă fragmenteze până la incoerență.

Caut să le citesc pe litere, să devin transparentă și să aduc la suprafață temerile alea adânci ce par a da peste cap convingerea că „nu mai trăiesc eu ci Hristos trăiește în mine”.

Caut să părăsesc visul ăsta, sau coșmarul- ce-o fi el; către adevărata realitate, dar raportul ăsta dintre rațional și irațional mă consumă până la autoexcludere.

L-am întrebat pe Dumnezeu de «ora exactă», de acea oră sacră a fericirii ce coincide cu inima ta. Fără eforturi poetice mi-a răspuns fragmentar că „iubirea are etaje”.

Nu știu cât de sus, de jos, la dreapta sau la stânga ne aflăm unul de altul, dar știu că „doar un pas ne mai desparte”, însă nu știu „dacă pasul absent e al meu sau al tău”.

Și totuși, exercițiul ăsta nu are de a face cu a învăța semantica vieții, ci e limpede că presupune „o moarte a micimii, a literelor mici, pentru a fi consubstanțiali cu Majuscula.”

Pasul ăsta de care vorbim e doar o neobosită trimitere către esență, către miezul lucrurilor, către «misterul ultim».

Nu știu nici cât de curând o să învățăm lecția asta, nici cât de devreme sau târziu vom reuși să traversăm minusculele pentru a fi absorbiți de Majusculă, dar știu că vom ajunge în Zigurat.

Până atunci, ființa asta ce a deprins cu greu gustul către nou va continua să „mănânce covrigi și să bea sana cu Dumnezeu”, până va fi «ora exactă»...

   

                                 

Pune capăt, Doamne, pune capăt.

„Depinde de zi, de vreme, de cum pică lumina...”

Înainte de toate suntem datori să fim noi înșine.

Elementele fanteziste cu care ne mințim zilnic trebuie să dispară pentru ca să putem avea pretenția explorării unui sine suficient de profund pentru a fi real.

De prea multe ori sentimentul frustrării ne obsedează în mod dureros ca o imagine rămasă întipărită pe marele ecran al conștiinței.
Datorită acestuia, naștem măști peste măști uitând cine suntem de fapt, ascunzându-ne în minciună în loc să ne acceptăm așa cum suntem, cu fapte mari sau mici, sensibilizați excesiv ori de un rațional exacerbat.
Suferim tot mai des de un „eu” traumatizat care caută continuu satisfacția la dimensiunile cele mai înalte (cum ar fi un nume strălucit care să respire glorie).
Avem capacitatea de a ne crea realități infinite și a ne dărui identități care nu sunt ale noastre de fapt. Putem fi orice: egolatri, egocentrici sau dimpotrivă damnați, infami, nelegiuiți.
Dar oare ar fi atât de crunt să fim noi înșine și atât? Să ne eliberăm eul de căutare și să uităm de eforturile (scuzabile sau nu) care concep viața ca pe un continuu experiment?
A fi noi înșine a devenit o raritate...asta presupune a ne lăsa descoperiți și nu a ne ascunde... a fi goi în fața celorlalți cu prețul de a fi vulnerabili, a ne asuma un risc...dar nouă ne place să trăim în siguranță.
Oare asta ne face lași? Sau suntem doar artificiali și atât?

Singurul gând care-mi rămâne acum e acesta:

   „Și grija lui e pentru noi un vis urît,
și glasul Lui o piatră ni se pare-
am vrea să-i dăm la vorba-i ascultare,
dar ca prin vis o auzim, și-atât.
Căci printre noi vuiește mult prea tare
drama cea mare, ca să-nțelegem.”

                      (R. M. Rilke- Și grija lui e pentru noi un vis urît)


Poate dacă am înțelege nu am fi nici lași, nici superficiali.

Roșu aprins colorează-mi tăcerea.

Căci ce poate ucide sufletul mai mult decât tristețea aceea care nu te lasă nici măcar să verși lacrimi?
Ești trist și nici măcar nu îți dai seama că te poți numi om trist.
Suferi... dar la prima privire aruncată omului lăuntric, habar nu ai de ce ești așa de fapt.
Nu vrei decât să taci. Te mulțumești cu zâmbetul de pe buzele altora. I-ai putea asculta vorbind ore în șir, fie nimicuri, fie idei complexe fără să schițezi nici măcar un gest în semn de protest. Asculți în speranță că ceva, orice din cele auzite o să stârnescă ceva în tine, măcar un zâmbet pe bune, născut nu din chinul lăuntrului măcinat de puzderia de gânduri, ci din pura magie a Celui care a rostit „Să fie”... și a fost.
Dar niciodată nu se întâmplă așa. Mereu aceeași forțare, mereu aceeași sfială de a nu fi prins trișând fericirea afișând un zâmbet deloc real.
Ți se întâmplă tot mai des să taci. Mai nou, învățând atât de bine liniștea cuvintelor ai ajuns să nu mai ști ce să spui de fapt. Tu, cel care altădată stăpâneai cu măiestrie jocul aranjând cu ușurință cuvintele pentru a căpăta orice sens doreai, acum tot ce ști e tăcerea.
Pare mai naturală decât orice cuvânt.
Întrebarea care se impune fără măcar să vrei e... până unde/când?
Proababil, până ieși la lumină.
Așa ca Iona din burta chitului. Nu ca la Sorescu prin curmarea vieții, ci ca în Biblie.
Răspunsul tăcerii nu e sfârșitul ființei care presupune tăcerea veșnică. Răspunsul e Roșu Aprins.
Lasă-L să-ți coloreze tăcerea!

Veninul cuvintelor poate să răstoarne curcubeie.

Atunci când se nasc la curțile nebuniei aceste sunete ce poartă numele de cuvinte au puterea de a amuți suflete frumoase și a le exila undeva la polul opus șiragului nostru de perle, îngropându-le înainte de a-și desface aripile ca să ne umbrească pentru o clipă.
Pierdem metale prețioase pentru că ne izbește rugina și uităm că ea apare doar datorită trecerii anotimpurilor.
Rugina pentru metalul prețios e asemeni torturii pentru sufletul omului. Tortura sufletului este durerea, orice haină ar îmbrăca ea.
Și dacă pe drumul spre Absolut sufletul omului este supus durerii acesta ajunge să se ascundă în tăceri ce croiesc labirint după labirint.
Însă când durerea se stinge litera strâmbă înflorește până la aripi.
Dacă am avea răbdare și nu am eticheta atât de ușor oamenii poate ar putea pentru o clipă să ne cutremure viața până la împodobire ca noi să respirăm odihnă, dar ce păcat că ne plafonăm în a judeca atât de ușor oameni care habar nu avem de unde vin și prin ce au trecut ca să ajungă în momentul prezent.
Un om care tace atunci când trebuie nu o face pentru că nu ar ști ce să răspundă sau pentru că ar fi ignorant ci tace pentru că alege să fie înțelept.
De ce tăcerea e percepută de noi ca lipsă de atitudine sau de cunoștință?
Tăcerea de fapt e o atitudine care vorbește mai mult decât o sumedenie de cuvinte spuse în van.
Așa că de ce răsturnăm curcubeie otrăvindu-le cu venin?
Măcar de am fi cu adevărat conștienți că acea cantitate de venin împrăștiată poate fie să nu producă niciun efect, fie să macine enorm ființa până într-acolo încât să fie letală.
Aruncând cuvinte în suflete frumoase le putem face să-și piardă curajul în ele însele și în ceilalți și atunci se sting nemaiputând să ofere nu doar nouă ci nici altora perla suferinței lor.
Ar fi prea frumos ca eu și tu, cel care-mi citești gândurile acum, să ne amintim data viitoare când suntem tentați să aruncăm etichete sau cuvinte care înveninează suflete că, la fel ca mine și ca tine oamenii ăia sunt iubiți de Dumnezeu. Cheia bucuriei și a păcii este mreaja dragostei, nu acul ce împroașcă venin.
Poți tăia oameni prin cuvinte însă îi poți câștiga doar iubindu-i întâi.

वर्ष छलांग

februarie...

prin tine secetă găsit-am.
biografie scrisă cu funingine, lacăt pe aripi și etaje cu spini.

prin tine tot mai singură.

prin tine, venin amestecat, cu sete băut-am,
apropriindu-mi cu voia moartea.

rădăcini smulse din cer, înstrăinată

prin tine în exil, unde lumina ochiului se pierde,
apa îngheață și flacăra se stinge.

în miezul durerii, la marginea trupului ninge,

păzindu-mi agonia, îngeri despart
masca înaltă de inima mirosind a sânge.

iubindu-te timpul macină calendare.

privirea mea etaje cu ploi naște
chipul răcorindu-mi.

tot mai singură în scoica ce mă cuprinde.

până când Dumnezeu îmi vindecă umbletul
până când perlă lutul devine.

Regele a murit. Trăiască regele.

Liniștitoare chilia. Stai în chilia ta și te roagă.

Dacă în tine încă mai bate o inimă, dacă deși frigul ți-a frânt aripa albă și-i gata să o frângă și pe cealaltă încă mai găsești cu cale a căuta Ceva-ul care pune capăt tuturor nedumeririlor,

atunci stai în chilia ta și te roagă.
Vorbește rar. Ascultă cu atenție. Privește.

Folosește-ți cele cinci simțuri ca pe cinci fecioare înțelepte.

Stăruiește asupra liniștii. Așa cum susținea Horea Paștina, el, pictorul „anapoda” :
„Neliniștea- stare propice a creației pentru majoritatea. Pentru Horea Paștina e nefavorabilă.”
„Stăruiesc asuprea liniștii. A lucrului în liniște. A răbdării.”

Uneori e de ajuns doar să stai în chilia ta și să taci.
Nu mai țipa de câte se adună. Roagă-L să treacă din nou pe aleile tale, să nu mai vâjâie vântul printre ciudate formele-ți de lut.

Vin vâltori de sentimente închise în secunda care trece și cealaltă, îți plânge inima ca a unui copil... Plânge și strigă: Tată! N-am aripă destulă, nici aer.
Așa plângeam și eu, eu cea care...

„Am visat
iubire

Pe drumul ce-mi îndură colindarea
de umbră singuratică şi rea,
în colbul ce-şi hrăneşte cu sudoarea
grăsimea urmei - cu sudoarea mea,

pe margine de trecere spre seară
ca picături de ploaie pe un zid,
am încercat iubiri care omoară,
am strâns îmbrăţişări care ucid.

Neştiutor ca-n noapte o albină
ce nu s-a-ntors în stupul ei la timp,
îndrăgostit de alb şi de lumină,
în loc de-o floare, îngheţam pe-un ghimp.

Şi nici un licăr nu hrănea abisul
fiinţei mute atârnând în gol...
Îmi căutam în întuneric visul,
suflarea-mi toată îi dădea ocol.

Visam iubire, dar trăiam dezmăţ
de ură frământată cu săruturi...
Ca bieţi recruţi, pe la cazarme-n porţi,
cerşeam iubirii cele împrumuturi

pe care viaţa le aruncă-n fugă -
apoi să ţi le ceară pe-ndelete!
Şi goala mea visare îndelungă
în balta nopţii se topea de sete.

Da, am visat şi am numit „iubire”
fantasme fără glas şi mângâiere
până când, Doamne,-n drum de răstignire,
iubirea Ta m-ai învăţat a cere!”

Dar acum pustiul s-a prefăcut în iaz și pământul uscat în izvoare de ape (Ps. 107:35)

Acum când învăț a cere zi de zi iubirea Ta,
de sunt Înălțime de cer ori Adâncime de om, ce-mi pasă?
E liniștitoare chilia și stau și mă rog.

(poezia aparține poetului nostalgic suspinând după Paradis, Ionatan Piroșca, iar unele sintagme folosite sunt inspirate tot de către acesta)

Se face târziu în iluzii.

La început nu credeam să-nvăț a mai pleca vreodată deși corabia îmi făcea mereu semne în larg.

Acum, e ceva trist în toate astea, îmi spun. E ceva trist care mă-nvinge, care-mi jertfește zilele.

Am să duc întunericul îndoielii la moara de vânt în loc să-l întorc pe toate părțile sperând să devină cumva lumină. Am să renunț la lupta lui Don Quijote și-am să închei un pact: „O să ne influențăm una alteia libertatea, tu o să macini trista înserare iar eu o să las în conul de umbră orice emisie de emotivitate ce mi-ar putea însemna pe chip tăcerea”.

Se face târziu în iluzii deși persistă o întrebare, o pecete grea de plumb, o șoaptă de-ndoială și-o ezitare lungă.

Vin vânturi dinspre iarnă și-mi lovesc cu amintiri uscate în geamuri. Vânturile acelea ce bat în neștire din aripi lovind pânzele de metal de pe-acoperișele mării obligând păsările să se exileze în soare. Și cine știe unde vor pierde inima mea.

Balanțele mele și-au uitat menirea si acum se-nclină de stele nestinse.
Mi-am păstrat însă zâmbetul cel bun pentru ceasul întâlnirii, și bucuria, și lacrima de lumină.

Cu trenul de seară voi pleca spre liniștea albă și nu va mai fi cu mine nici pecetea aceea grea numită întrebare, nici șoapta de îndoială, nici măcar ezitarea cea lungă.

Se face târziu în iluzii și e nefiresc de târziu și în mine, și-n lucruri.
Pe drumuri vin ninsori de uitare și mai departe plec singură. Vreau să-ascult cum îmi crește în ochi culoarea Cerului râzând nepământesc de curat, să uit de timp. Într-un Cuvânt sau altul să mă regăsesc.

Cândva, voi asculta îndemnurile corabiei din larg. Atunci voi ridica pânzele să explorez un amurg din care n-am să mă-ntorc niciodată.