Armonia contrariilor.

Simfonia din mine și toată concretizarea Superioară a înzestrării mele a dispărut. Zici că s-ar fi abandonat visării începând un periplu fără a-și delimita ținta finală, nici „căile de acces” la ea. 

Fericirea, azi, e încununată în roșu de Rai, undeva între melancolie și vinovăție, între lumină și întuneric, între mine și Sângele Salvării, un lung șir de contrarii.

Însă dincolo de ceea ce numesc eu fericire ești Tu. Dincolo de mine ești tot Tu. Chiar și dincolo de lume Ești. Mi se confirmă astfel că în înserarea asta ce pare eternă  Helios va străluci. Voi simți dezrobirea în mijlocul nocturnei amețeli constante. Deșertăciunea va deveni upovăință iar eu din Ambră mă voi metamorfoza în Opal.  

Și a fost 21 august...

La mulți ani încă o dată, iubită mamă!

Între Dumnezeu și suferință

Atunci când îți muști mâinile de durere, când execuți suferința și nu o discuți ești pus în fața unei alegeri: a suferi frumos ori a suferi cumplit. 

A suferi cumplit e atunci când te doare Cerul, când te doare Dumnezeu și viața.

Dacă alegi însă să suferi frumos totul devine cel puțin teoretic mai ușor.

A suferi frumos înseamnă a-L avea pe El alături de tine, a-ți ridica patul și a umbla. Atunci nu mai e 1-0 pentru suferință ci 1-0 pentru tine și Dumnezeu.

În ambele variante pantele suferinței fug care încotro cu avalanșe cu tot. Diferența constă în faptul că suferind frumos accepți mult mai ușor încercarea credinței tale. Suferind frumos ai curajul să ridici capul din pământ și să zâmbești. Atunci te gândești la alții mai mult decât la tine și asta pentru că ai ochi să vezi și urechi să auzi cum Dumnezeu te copleșește în diferite moduri și te poartă pe brațe.

Atunci când suferi cumplit e așa nu pentru că Dumnezeu nu ar fi lângă tine ci pentru că îți pierzi vederea și auzul și simțurile iar asta te lasă gol și pustiu crezând că ești doar tu și atât când de fapt Dumnezeu e doar la un pas depărtare. 

Odată ce Dumnezeu te ia de mână nu te mai lasă ci te poartă pe brațe indiferent de alegerile tale!

Pentru că... De-a valma iubirii stă Dumnezeu așa cum nota Ionatan Piroșca în scriereile sale însă de-a valma suferinței Dumnezeu nu stă ci se implică și Își dorește să-și arate iubirea mai mult ca oricând. 

Ascultă tu, bine cu inima și nu doar cu urechea.

Privește tu, atent.

Simte fiecare adiere a Lui în orice formă îți este dăruită.

Dezleagă-ți limba și vorbește-I.

Nu te-ai săturat să fii orb și surd și mut?

Nu te-ai săturat să fii Gol? Lipsit de valoare? 

Eu da. Și asta pentru că am văzut iar Penielul. Acolo Dumnezeu mi-a dat încă o dată valoare. 

Logica

”Mi-a năzărit în vis

o bibliotecă a marilor absențe,

un muzeu al dogoritoarelor căderi

de pe soclu.

O discotecă plină de tăceri.

Long play.

Un război desfășurat

numai prin lipirea de proclamații de pace.

Un praznic la care vin

sifoane reci

să curgă secetă.

O adormire atârnată ca un cercel

de urechea surdo-mutului

care halucinează.

Atâtea altele, posibile

Atâtea încă negândite,

dar întâmplate.

Și totuși există o logică banală

mai rezistentă decât

toate cărțile de filosofie.

Ceea ce se întâmplă,

se întâmplă.

Ceea ce nu se întâmplă,

nu se întâmplă.

O logică de doi bani.

O logică de două fise

împotriva tuturor viselor noastre

ieșite din comun

și în perfectă completare

cu păsatul ordinar

pe care-l mănâncă deținutul politic.

Există o logică,

există un defect al fantasticului

care se numește logică.

De ea ne e scârbă

ori de câte ori suntem îndrăgostiți

și pe ea o căutăm

ori de câte ori suntem decepționați.

Logica este defectul

cel mai răspândit

al vieții noastre

de visători speriați.

Se moare de logică

mai mult decât se moare

de inimă.

(Adrian Păunescu)

 

Trecerea prin icoană..

   

          Când cineva drag e între chin și chinul absolut te doare. 

         Îl vezi trecând tot mai departe spre a nu fi și nu știi cum să îl oprești. Măcar de-ar fi să treacă prin icoană dincolo, la Dumnezeu unde i-ar fi mai bine și nu ar mai trebui să ia fiecare zi în piept și să lupte cu ea pentru a o câștiga. Dacă tot trebuie să treacă să fie spre bine deși nu ai vrea să rămâi cu gustul amar al despărțirii de o ființă dragă.

         Te doare să-i vezi chinul de aici și te doare să-l știi într-un chin viitor. Te doare fața-i palidă și lipsită de viață care seamană tot mai mult a moarte. 

         Chipul schimonosit de durere, ochii prea triști ca să mai poarte în ei sclipire de viață vie, conștiența morții și incapacitatea de a-i spune nu, te aduce în Valea Plângerii, și plângi. Te plângi pe tine amarnic, îți plângi viața și te întrebi de ce și cum ai ajuns acolo. Dar dacă ești așa cum e cineva-ul meu drag nu spui nimănui ci taci. Taci și le spui și altora să tacă. Te doare Dumnezeu și crezi că are vreo vină în ce ți se întâmplă când de fapt tu ești singurul vinovat pentru că ai ajuns în Valea Plângerii. 

         Pe mine mă doare că nu vrei să asculți drag al meu, mă doare încăpățânarea ta cruntă de a Îl refuza pe Dumnezeu. Mă doare cum nu m-a durut până acum când îți pot lua oasele la rând să le număr. 

         Vedeam în toate timp... Credeam că mai e așa mult până la momentele astea de final încât mă convingeam singură că până la urmă tot o să mă asculți și că o sa râdem peste un timp împreună povestind cum ne-a găsit Dumnezeu pe-o cale strâmbă și rea și ne-a adus acolo unde curge lapte și miere. 

        Timp.... timpul tău s-a dus și urmează să te duci și tu. 

        Cât de mult mă frânge adevărul unei propoziții atât de dure. Imposibil de suportat și de pus în cuvinte e acest ”pentru totdeauna” atunci când e egal cu eternitatea ta fără de Dumezeu. 

        O, de ai asculta măcar azi glasul meu, azi cât încă se mai zice VINO, vino la Lumină!.. cât plămânii tăi bolnavi mai reușesc să mențină viața...