sâmbătă, martie 26

(Și totuși) Dumnezeu este îndeajuns.

Sunt parte a Ta. Nu mă poți lăsa să mă pierd printre vise metamorfozate în coșmaruri.

De asta încă nu mă nimicești nici nu-Ți întorci fața de la mine, de asta nu mă strivești sub greul păcatelor mele. Pentru că, încă Te oglindești în mine și mă iubești în forma aia pură, deși imaginea ce rezultă atunci când mă privesc în Tine ca într-o oglindă încercând să îmi alcătuiesc un autoportret în zgomotul ei e una deformată datorită neascultării ce mă îmbracă în nimic mai mult decât mizerie.

Nimicindu-mă, ai nimici o parte din Tine, partea aia peste care, cândva, a curs un sânge mai de preț decât însăși viața. Nimicindu-mă, Te-ai nimici și pe Tine și ai suferi de dragul meu mai mult decât suferi acum când Te rănesc, pentru că atunci nu ar mai fi cale de întoarcere. Tu mă cunoști și ști câtă conștiență există în mine cu privire la toate astea, de aia nici măcar nu mă pedepsești, pentru că te uiți la mine cum mă zbat și știi că mai mult decât orice vreau să încetez în a te biciui și scuipa și în a afirma că în pofida lor, Te iubesc.

Nu, Tată (și încă îndrăzesc să îți zic așa), nu te iubesc. Dacă te-aș iubi, aș uita de cotidian și obligațiile mele și te-aș căuta până te-aș regăsi la modul ăla de atunci.

Eu sunt aceea care nu este îndeajuns. Dar poate că tocmai aici totul capătă altă formă și alt sens. Și forma aia e Isus Hristos.

Cu siguranță, El e culmea creației Tale și în El îmi pun toată speranța, și în El aleg să cred cu tot ceea ce sunt. El e partea a Ta și El e îndeajuns.

miercuri, martie 23

când (pare că) Dumnezeu nu este îndeajuns.

Nu mai scriu de ceva timp.

Nu mai scriu pentru că nu mai vreau scrieri.

Nu mai scriu pentru că, poate m-am plictisit să mă ascund în vorbe.

Nu mai scriu pentru că, și pentru că, și pentru că.

Nu mai scriu. (punct)


Am o mie de motive să nu scriu și unul singur pentru care să o fac.

Și ăla ești Tu.

Și deseori arunc cu vorbe în Tine.

Și rareori Te citesc pe litere.

De cele mai multe ori Te dezamăgesc, de fapt.

Și Tu taci. Te uiți la mine și taci.

Și eu nemaiștiind încotro, mă pierd. Și apoi vorbești.

Și eu încep a lăcrima. Și Tu te faci că nu ai auzit nimic din ultimele zile și nu ai văzut cât de prostește m-am purtat. Și mă iei în brațe.

Și mie îmi vine să o iau la sănătoasa de atâta iubire, dar nu plec, ci plâng în hohote că Te tot (des)amăgesc crezând că voi fi ceva. Ceva bun. Și mereu clachez înainte să ajung acolo.

Până când o să mă tot primești înapoi? Până când o să Te tot calc în picioare?

De ce nu mă nimicești odată și nu-Ți întorci fața de la mine?

Ce vezi în mine? Că eu nu văd nimic.


vineri, martie 18

...

miercuri, martie 16

Oanei (8 martie)

„Când eu doar visam la tine, Dumnezeu te-a țesut în chip tainic dintr-o dragoste pură, dragostea Lui, după Chipul Lui;

ți-a pus seninul cerului în ochișorii mari iar apoi a adăugat pentru splendoare verdele ierbii ca tu să poți liniști suflete cu o privire caldă.

Ți-a dat BINECUVÂNTARE pentru ca tu însăți să fii o binecuvântare pentru mine și pentru ceilalți.

Să-ți dea înțelepciune și putere ca din suflețelul tău bun și caracterul tău frumos să faci să țâșnească Binele, Iubirea, Omenia, Iertarea, Speranța, Tăria!

Sufletul tău să fie o oază de liniște și frumos pentru tine și semenii tăi și Caută să fii plăcută lui Dumnezeu în tot ceea ce faci!


Cu iubire,

mama.”

sâmbătă, martie 12

frământări.