vineri, februarie 12

Despre ploaia din februarie 11.

Am admirat azi ploaia. Cu siguranţă că nu a fost prima dată când am făcut lucrul acesta însă azi m-a fermecat mai mult ca oricând. Am privit stropii cum se desprind din înaltul cerului spre a muri mai apoi de dorul pământului. Am ascultat sunetul morţii lor amplificat de cupola sub care mă ascundeam preţ de o clipă. Era artă în ritmul acela nebun. Erau mii de nuanţe diferite, era de parcă fiecare strop şi-ar fi spus propria poveste. Ascultând mai bine am descoperit că de fapt spuneau povestea Cerului.
Pe măsură ce se desfăşurau sub ochii mei scene din cele mai cumplite am simţit lacrimile Celui ce m-a iubit întâi, lacrimi ce se desprindeau din lumină pentru a schimba întunericul meu. Ah, câtă iubire şi nu am meritat nici măcar un strop. Aş fi vrut să-mi strig durerea până când plămânii mei ar fi încetat să respire, până când inima ar fi încetat să mai pulseze sângele ce clocotea în vine.
Lacrimile Lui, stropi minunaţi. Dragostea Lui, dar nemeritat. Ticăloşia mea, cui în palmele Sale. Nimicnicia mea, cununa de spini ... Iertare!

duminică, februarie 7

din memoriile unei artiste. (1)

Se lăsă cortina. Încă puţin şi spectacolul urma să se încheie.
-Mai rezişti în aceste acte de final?
-Eu? Să nu rezist? Drept cine mă iei?
Tăcere.
În interiorul ei ştia însă că peste puţin timp va ceda. Îşi dorea atât de mult să nu clacheze, să nu dea nimănui vreo urmă de îndoială în ceea ce o privea încât a făcut din teatru a doua ei natură. Trăia cu ajutorul lui, respira prin el, se identifica cu el.
Deşi înăuntrul ei se frământau atâtea întrebări rămase fără răspuns îşi ducea crucea zi de zi, ca fiecare.
Existau clipe şi clipe. Unele în care totul i se părea inutil, altele în care mulţumea lui Dumnezeu pentru viaţa oferită. Cu toate acestea, mereu când ajungea să stea cu ea insăşi realiza că totul este deşertăciune şi goană după vânt.
Bucuria îi dura o clipă pe când durerea i se părea a fi interminabilă. Pentru dragoste ar fi vrut să oprească timpul în loc dar acest lucru îi era imposibil. Cât despre pace...pacea ar fi dorit să fie mereu prezentă în ceea ce însema şi în ceea ce o înconjura-
S-a trezit însă brusc din visare odată ce auzi soneria care anunţa sfârşitul schimbării decorului urmată de ridicarea cortinei. Calmă îşi aranjă funda din păr apoi afişă un zâmbet imens. Era pregătită acum pentru o nouă scenă.

(va urma)

luni, februarie 1

a priori

"Mai bine nu ai fi existat, ci ai fi fost o creaţie a unui pictor inspirat. Nu m-aş fi dezlipit de pînză, ci mereu te-aş fi privit şi te-aş fi sărutat. Aş fi trăit şi aş fi respirat numai pentru tine, aşa cum trăieşti un vis minunat, şi atunci aş fi fost fericit! N-aş mai fi avut altă dorinţă, ci, ca pe un înger de pază, te-aş fi chemat înaintea somnului şi a veghei, iar când ar fi fost să pictez ceva dumnezeiesc si sfînt, te-aş fi aşteptat!"

Gogol mă duce cu gândul la tine. E însă un gând alb, curat. Nu te mai condam dar nici nu ştiu încă dacă te voi putea ierta cu adevărat. Mă trezesc gândindu-mă că totul a fost un coşmar şi totuşi, de jure, a fost vis.
Mă mint frumos. Îmi spun că am lăsat în trecut imaginea ta construită din bucăţi de suflet când de fapt eşti tot acolo doar că nu te mai recunosc. Sunt încă îndrăgostită... dar nu de tine, sunt îndrăgostită de dragoste.
Da, eu... îndrăgostită de dragoste.