वर्ष छलांग

februarie...

prin tine secetă găsit-am.
biografie scrisă cu funingine, lacăt pe aripi și etaje cu spini.

prin tine tot mai singură.

prin tine, venin amestecat, cu sete băut-am,
apropriindu-mi cu voia moartea.

rădăcini smulse din cer, înstrăinată

prin tine în exil, unde lumina ochiului se pierde,
apa îngheață și flacăra se stinge.

în miezul durerii, la marginea trupului ninge,

păzindu-mi agonia, îngeri despart
masca înaltă de inima mirosind a sânge.

iubindu-te timpul macină calendare.

privirea mea etaje cu ploi naște
chipul răcorindu-mi.

tot mai singură în scoica ce mă cuprinde.

până când Dumnezeu îmi vindecă umbletul
până când perlă lutul devine.

Regele a murit. Trăiască regele.

Liniștitoare chilia. Stai în chilia ta și te roagă.

Dacă în tine încă mai bate o inimă, dacă deși frigul ți-a frânt aripa albă și-i gata să o frângă și pe cealaltă încă mai găsești cu cale a căuta Ceva-ul care pune capăt tuturor nedumeririlor,

atunci stai în chilia ta și te roagă.
Vorbește rar. Ascultă cu atenție. Privește.

Folosește-ți cele cinci simțuri ca pe cinci fecioare înțelepte.

Stăruiește asupra liniștii. Așa cum susținea Horea Paștina, el, pictorul „anapoda” :
„Neliniștea- stare propice a creației pentru majoritatea. Pentru Horea Paștina e nefavorabilă.”
„Stăruiesc asuprea liniștii. A lucrului în liniște. A răbdării.”

Uneori e de ajuns doar să stai în chilia ta și să taci.
Nu mai țipa de câte se adună. Roagă-L să treacă din nou pe aleile tale, să nu mai vâjâie vântul printre ciudate formele-ți de lut.

Vin vâltori de sentimente închise în secunda care trece și cealaltă, îți plânge inima ca a unui copil... Plânge și strigă: Tată! N-am aripă destulă, nici aer.
Așa plângeam și eu, eu cea care...

„Am visat
iubire

Pe drumul ce-mi îndură colindarea
de umbră singuratică şi rea,
în colbul ce-şi hrăneşte cu sudoarea
grăsimea urmei - cu sudoarea mea,

pe margine de trecere spre seară
ca picături de ploaie pe un zid,
am încercat iubiri care omoară,
am strâns îmbrăţişări care ucid.

Neştiutor ca-n noapte o albină
ce nu s-a-ntors în stupul ei la timp,
îndrăgostit de alb şi de lumină,
în loc de-o floare, îngheţam pe-un ghimp.

Şi nici un licăr nu hrănea abisul
fiinţei mute atârnând în gol...
Îmi căutam în întuneric visul,
suflarea-mi toată îi dădea ocol.

Visam iubire, dar trăiam dezmăţ
de ură frământată cu săruturi...
Ca bieţi recruţi, pe la cazarme-n porţi,
cerşeam iubirii cele împrumuturi

pe care viaţa le aruncă-n fugă -
apoi să ţi le ceară pe-ndelete!
Şi goala mea visare îndelungă
în balta nopţii se topea de sete.

Da, am visat şi am numit „iubire”
fantasme fără glas şi mângâiere
până când, Doamne,-n drum de răstignire,
iubirea Ta m-ai învăţat a cere!”

Dar acum pustiul s-a prefăcut în iaz și pământul uscat în izvoare de ape (Ps. 107:35)

Acum când învăț a cere zi de zi iubirea Ta,
de sunt Înălțime de cer ori Adâncime de om, ce-mi pasă?
E liniștitoare chilia și stau și mă rog.

(poezia aparține poetului nostalgic suspinând după Paradis, Ionatan Piroșca, iar unele sintagme folosite sunt inspirate tot de către acesta)