februarie...
prin tine secetă găsit-am.
biografie scrisă cu funingine, lacăt pe aripi și etaje cu spini.
prin tine tot mai singură.
prin tine, venin amestecat, cu sete băut-am,
apropriindu-mi cu voia moartea.
rădăcini smulse din cer, înstrăinată
prin tine în exil, unde lumina ochiului se pierde,
apa îngheață și flacăra se stinge.
în miezul durerii, la marginea trupului ninge,
păzindu-mi agonia, îngeri despart
masca înaltă de inima mirosind a sânge.
iubindu-te timpul macină calendare.
privirea mea etaje cu ploi naște
chipul răcorindu-mi.
tot mai singură în scoica ce mă cuprinde.
până când Dumnezeu îmi vindecă umbletul
până când perlă lutul devine.
miercuri, februarie 29
vineri, februarie 17
Regele a murit. Trăiască regele.
Liniștitoare chilia. Stai în chilia ta și te roagă.
Dacă în tine încă mai bate o inimă, dacă deși frigul ți-a frânt aripa albă și-i gata să o frângă și pe cealaltă încă mai găsești cu cale a căuta Ceva-ul care pune capăt tuturor nedumeririlor,
atunci stai în chilia ta și te roagă.
Vorbește rar. Ascultă cu atenție. Privește.
Folosește-ți cele cinci simțuri ca pe cinci fecioare înțelepte.
Stăruiește asupra liniștii. Așa cum susținea Horea Paștina, el, pictorul „anapoda” :
„Neliniștea- stare propice a creației pentru majoritatea. Pentru Horea Paștina e nefavorabilă.”
„Stăruiesc asuprea liniștii. A lucrului în liniște. A răbdării.”
Uneori e de ajuns doar să stai în chilia ta și să taci.
Nu mai țipa de câte se adună. Roagă-L să treacă din nou pe aleile tale, să nu mai vâjâie vântul printre ciudate formele-ți de lut.
Vin vâltori de sentimente închise în secunda care trece și cealaltă, îți plânge inima ca a unui copil... Plânge și strigă: Tată! N-am aripă destulă, nici aer.
Așa plângeam și eu, eu cea care...
„Am visat
iubire
Pe drumul ce-mi îndură colindarea
de umbră singuratică şi rea,
în colbul ce-şi hrăneşte cu sudoarea
grăsimea urmei - cu sudoarea mea,
pe margine de trecere spre seară
ca picături de ploaie pe un zid,
am încercat iubiri care omoară,
am strâns îmbrăţişări care ucid.
Neştiutor ca-n noapte o albină
ce nu s-a-ntors în stupul ei la timp,
îndrăgostit de alb şi de lumină,
în loc de-o floare, îngheţam pe-un ghimp.
Şi nici un licăr nu hrănea abisul
fiinţei mute atârnând în gol...
Îmi căutam în întuneric visul,
suflarea-mi toată îi dădea ocol.
Visam iubire, dar trăiam dezmăţ
de ură frământată cu săruturi...
Ca bieţi recruţi, pe la cazarme-n porţi,
cerşeam iubirii cele împrumuturi
pe care viaţa le aruncă-n fugă -
apoi să ţi le ceară pe-ndelete!
Şi goala mea visare îndelungă
în balta nopţii se topea de sete.
Da, am visat şi am numit „iubire”
fantasme fără glas şi mângâiere
până când, Doamne,-n drum de răstignire,
iubirea Ta m-ai învăţat a cere!”
Dar acum pustiul s-a prefăcut în iaz și pământul uscat în izvoare de ape (Ps. 107:35)
Acum când învăț a cere zi de zi iubirea Ta,
de sunt Înălțime de cer ori Adâncime de om, ce-mi pasă?
E liniștitoare chilia și stau și mă rog.
(poezia aparține poetului nostalgic suspinând după Paradis, Ionatan Piroșca, iar unele sintagme folosite sunt inspirate tot de către acesta)
Dacă în tine încă mai bate o inimă, dacă deși frigul ți-a frânt aripa albă și-i gata să o frângă și pe cealaltă încă mai găsești cu cale a căuta Ceva-ul care pune capăt tuturor nedumeririlor,
atunci stai în chilia ta și te roagă.
Vorbește rar. Ascultă cu atenție. Privește.
Folosește-ți cele cinci simțuri ca pe cinci fecioare înțelepte.
Stăruiește asupra liniștii. Așa cum susținea Horea Paștina, el, pictorul „anapoda” :
„Neliniștea- stare propice a creației pentru majoritatea. Pentru Horea Paștina e nefavorabilă.”
„Stăruiesc asuprea liniștii. A lucrului în liniște. A răbdării.”
Uneori e de ajuns doar să stai în chilia ta și să taci.
Nu mai țipa de câte se adună. Roagă-L să treacă din nou pe aleile tale, să nu mai vâjâie vântul printre ciudate formele-ți de lut.
Vin vâltori de sentimente închise în secunda care trece și cealaltă, îți plânge inima ca a unui copil... Plânge și strigă: Tată! N-am aripă destulă, nici aer.
Așa plângeam și eu, eu cea care...
„Am visat
iubire
Pe drumul ce-mi îndură colindarea
de umbră singuratică şi rea,
în colbul ce-şi hrăneşte cu sudoarea
grăsimea urmei - cu sudoarea mea,
pe margine de trecere spre seară
ca picături de ploaie pe un zid,
am încercat iubiri care omoară,
am strâns îmbrăţişări care ucid.
Neştiutor ca-n noapte o albină
ce nu s-a-ntors în stupul ei la timp,
îndrăgostit de alb şi de lumină,
în loc de-o floare, îngheţam pe-un ghimp.
Şi nici un licăr nu hrănea abisul
fiinţei mute atârnând în gol...
Îmi căutam în întuneric visul,
suflarea-mi toată îi dădea ocol.
Visam iubire, dar trăiam dezmăţ
de ură frământată cu săruturi...
Ca bieţi recruţi, pe la cazarme-n porţi,
cerşeam iubirii cele împrumuturi
pe care viaţa le aruncă-n fugă -
apoi să ţi le ceară pe-ndelete!
Şi goala mea visare îndelungă
în balta nopţii se topea de sete.
Da, am visat şi am numit „iubire”
fantasme fără glas şi mângâiere
până când, Doamne,-n drum de răstignire,
iubirea Ta m-ai învăţat a cere!”
Dar acum pustiul s-a prefăcut în iaz și pământul uscat în izvoare de ape (Ps. 107:35)
Acum când învăț a cere zi de zi iubirea Ta,
de sunt Înălțime de cer ori Adâncime de om, ce-mi pasă?
E liniștitoare chilia și stau și mă rog.
(poezia aparține poetului nostalgic suspinând după Paradis, Ionatan Piroșca, iar unele sintagme folosite sunt inspirate tot de către acesta)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)