sâmbătă, decembrie 17

joi, septembrie 1

Emoție de toamnă. (Epilog Peniel)

Ai fost atât de (re) așteptată, mult iubită toamnă. Te-am căutat prin gândurile desfrunzite și m-au durut atât drumurile pe care umblam pustiu toată noaptea cu luna așteptând să treacă vara. Pe țărmul unui timp atât de departe, pierdut, te-am regăsit pe un tărâm care din profan a devenit pentru mine sacru. Iar acest tărâm a fost Șinca Nouă, Brașov.

Acum că ne-am regăsit, îți voi spune despre cât de frumos acea „Încă o zi”(Dis de dimineață), pe care o ceream fierbinte de la Dumnezeu mi-a fost dată chiar acolo însă nu a mai trecut pe lângă mine sau eu pe lângă ea ca în celelalte dăți ci în adevăr m-am (re) întors la El.

Un rezumat a ceea ce a făcut Dumnezeu pentru mine am găsit în cuvintele psalmistului David:

„Dumnezeu se scoală, vrăjmașii Lui se risipesc. (...)

Cum se topește ceara la foc, așa pier cei răi dinaintea lui Dumnezeu. (...)

El este Tatăl orfanilor, Apărătorul văduvelor, El, Dumnezeu, care locuiește în locașul Lui cel sfânt.

Dumnezeu dă o familie celor părăsiți,

El izbăvește pe prinșii de război și-i face fericiți; numai cei răzvrătiți vor locui în locuri uscate. (...)

Ai dat o ploaie binefăcătoare Dumnezeule și ai întărit moștenirea Ta sleită de puteri. (...)

Cei răzvrătiți vor locui și ei lângă Domnul Dumnezeu.

Binecuvântat să fie Domnul, care ne poartă zilnic povara, Dumnezeu, mântuirea noastră-

Dumnezeu este pentru noi Dumnezeul izbăvirilor

și Domnul Dumnezeu ne poate scăpa de moarte. (...)

Da, Domnul va zdrobi capul vrăjmașilor Lui (...) limba câinilor să-și capete partea din vrăjmașii tăi. ” (Psalmul 68)

Pot zice și eu:

Da, ce-a fost rău în mine s-a topit precum se topește ceara la foc. Da, cel rău care mă stăpânea a pierit. Da, El m-a izbăvit deși eram prizonieră și mi-a dat o fericirea aparte odată cu un nou vis. Da, m-a făcut puternică. Da, Tot El va întări și ce a făcut pentru noi pe tărâmul lui cel sacru.

Trăiesc o emoție de toamnă.E oarecum rece, dar e pictată în culori minunate, cum nu am mai văzut nici simțit până acum și asta pentru că deși eu sunt cea rece, tu ești minunat.

A fost un altfel de Peniel, unul la care cu siguranță nu m-am așteptat. Am vrut să fiu o binecuvântare însă am sfârșit prin a fi eu cea binecuvântată.

Acum, draga mea toamnă, iubita mea toamnă... Nu mai e nevoie să îmi acoperi inima cu ceva căci a fost acoperită, dar nu cu o umbră ci cu Dumnezeu Însuși iar El a păstrat pentru mine ceva mult mai frumos decât o umbră.

Numele acestei puneri deoparte sfârșite printr-o punere pe suflet care mai târziu va deveni o punere pe inimă este: Dumnezeu a ascultat (Shime'on) căci în adevăr, Dumnezeu m-a ascultat, apoi Dumnezeu a avut milă (Yochanna)


vineri, august 5

Vis (II)

Nu am vorbit demult despre ale mele vise.

Dacă până acum am scris pe litere unul din cele mai mari (Vis (I)) a fost doar pentru că deși împlinirea lui își are locul ceva mai târziu sunt umană și îmi place să visez măreț. Iar mai măreț decât a fi mamă pentru o femeie în deplinătatea facultăților mintale nu există.

Nu vreau să mă refer la acest alt vis ca la unul mai puțin măreț, însă acesta nu mai ține de alți oameni ci doar de circumstanțe.

Poate că e greșit după atâția ani să scot din tolba cu vise rând pe rând câte unul și să îl împart cu ceilalți însă vreau să cred că scrierea lor în cuvinte nu va însemna moartea niciunuia ci din contră sper ca acesta să fie momentul trecerii lor din stadiul de idei în cel de realitate, mai ales că acum am tot timpul din lume să visez, să-l scriu într-un mod mai mult sau mai puțin poetic ca să nu-l uit, și să-mi îndeplinesc visul.

Iar azi mă visez balerină. De fapt, de mică mă visam așa. Obișnuiam să merg pe vârfuri de fiecare dată când mama nu era atentă la mine și priveam cu atenție ore în șir nu baletul clasic, ci patinajul artistic care pentru mine a fost mereu un balet pe gheață. Eram absorbită de ceea ce se întâmpla pe acea suprafață lucioasă, de grația și siguranța cu care erau executate mișcările ce erau încoronate de cele mai multe ori de o eleganță ce denota sublimul în forma lui cea mai pură.

E târziu pentru patinaj, dar nu e târziu pentru balet. Nu e târziu să deprind tainele acelei atitudini pline de grație si farmec a feminității întruchipate la modul frumos în balerine.



Și cum orice artă cere sacrificiu, voi sacrifica de la timp până la kilograme (și aș minți să spun că îmi pare rău de asta, sunt chiar bucuroasă că mi-am găsit în sfârșit o motivație reală și corectă) și nu numai. Am început să fac asta. Lucrez de vreo lună la fizic, ținută și mișcări și nu-i deloc ușor. Aș vrea din toamă printre pregătiri de examene și licență să mă recreez visând realități de astă dată, iar pentru asta am și găsit deja o școală care oferă cursuri de balet în Cluj-Napoca. E adevărat că pe internet găsești suficiente informații, fotografii, filmulețe, instrucțiuni și astea îmi sunt utile acum, pentru o bază, însă pentru a fi sigură de corectitudinea înțelegerii și deprinderii unei arte aș vrea să apelez la cei care își câștigă pâinea din asta.

Dacă voi reuși să-mi materializez acest al doilea vis, o să îndrăznesc să îl pun în cuvinte și pe următorul, pentru că până atunci când voi putea fi mamă, am în gând o serie de vise mărunte pe care aș vrea să le împlinesc spre a le lăsa moștenire copiilor mei.

A visa te costă câteva clipe în schimb, pentru a-ți urma sau a-ți îndeplini visul e nevoie de mai mult decât timp iar eu sunt dispusă să sacrific, acum mai mult ca oricând.

Am visat să studiez literele și le studiez. Am visat să studiez psihologia și o studiez.

Am visat să studiez chitara și încă încerc să îmi îndeplinesc acest vis la modul stângaci în care pot să învăț singură până când circumstanțele vor face să am parte de un profesor.

Dincolo de astea acum visez să studiez baletul și îl voi studia.

Pentru că încă mai cred că voi reuși să fiu cândva femeia AIA despre care unii m-au auzit vorbind dar pe care o să o scriu altă dată pentru ceilalți.


duminică, iulie 31

„autoportret în zgomotul oglinzii”

Ochii. Luminile sufletului, parte a întregului ce te poate doborî sau ridica, poarta nebănuitei asceze către suverana clipă. Moartea și viața laolaltă îmbrățișându-se într-o încrâncenată luptă ce nu-ți lasă puterea de a ști unde și când se va proclama omega-ul ființei.

Mi-am iubit ochii.

Erau pentru mine partea mea de moștenire, bucățica de Cer pe care vroiam să cred că o port la modul vizibil. Nu o dată privindu-i în oglindă mi-am amintit de unde am fost luată și pentru ce destinată.

Mi-am iubit ochii atunci când privirea nu-mi era ternă, nici inertă, când Sângele clocotea în vene de dragul Albastrului iar culorile lor îmi erau pictate zilnic în alte nuanțe de către Cel căruia îi dedicam cu adevărat timpul meu. E lungă povestea ochilor mei și încă e sub penița celui mai iscusit dintre scriitori.

Însă... Nu o să mai continui azi povestea lor în cuvinte lizibile. Nici mâine. De fapt, probabil că nu o voi continua niciodată. Poate ție. Și asta cu condiția să mă găsești/ să te găsesc/ să ne găsim.

Tot ce vreau să scriu azi ca de sfârșit de iulie e că... a fost un singur moment (doar unul). Acel moment când acela ce nu doarme și caută să înghită pe cine apucă mi-a furat nu doar bucuria ci întreg chipul inocenței cerești ce-l purtam în privire iar eu l-am lăsat pentru că eram prea ocupată să te caut pe tine unde nu ar fi trebuit și unde oricum nu te-am găsit. Rezultatul se odihnește acum ca banner în partea superioară a blogului.

Nu o să te mai caut. Nici nu știu dacă mai vreau să te găsesc și mă adresez ție, acel ipotetic el al meu și nu altcuiva! Tot ce vreau e să-mi iubesc din nou ochii și asta se poate întâmpla doar făcând ordine în tot haosul pe care l-am creat în mine și în jurul meu de vreun an încoace. Până atunci o să îmi ascund în continuare lacrima care se ivește în colțul ochilor când cineva îmi spune despre frumusețea lor, pe care acum eu o consider nulă fiindcă sunt lipsiți de gingășia Cerului, blândețea Lui chiar, purtând acum în ei toate umbrele ce s-au adunat în mine iar fiind pusă față în față cu durerea de a mai fi pierdut încă odată nimicul pe care credeam că îl am și că e totul.


vineri, iulie 29

„Vorbește-ne despre prietenie”


„Prietenul- este răspunsul dat nevoilor voastre.

El este ogorul pe care îl semănați cu dragoste, și îl secerați cu recunoștință,

El este căminul și masa voastră,

Fiindcă la el veniți, asemeni flămânzilor, căutându-l pentru oaza de liniște.


Când prietenul își descoperă gândul, nu vă înclinați spre nu-ul sinelui vostru, nici nu-i refuzati acel da așteptat,

Iar când este închis în el, inima voastră nu încetează a-i asculta inima;

Pentru că în prietenie, toate gândurile, toate dorințele, toate așteptările se nasc în tăcere și se împart într-o prietenie mută.

Nu vă întristați când vă despărțiți de prietenul vostru;

Fiindcă tot ceea ce prețuiți cel mai mult la el, vă poate fi mai limpede în absența-i, precum pentru alpinist muntele apare cel mai deslușit văzut din depărtarea câmpiei;

Și nu aflați alt țel în prietenie decât adâncirea în spirit.

Pentru că dragostea care caută altceva decât revelația propriului mister, nu mai e dragoste, ci-i ca o plasă în care, aruncată fiind, cade doar ceea ce-i de prisos.


Tot ce aveți mai bun în voi înșivă pentru prietenul vostru să fie;

Dacă el trebuie să cunoască refluxul mareei voastre trebuie să cunoască și fluxul;

Și la ce-i bun prietenul dacă îl căutați doar spre pierdere de vreme?

Căutați-l totdeauna pentru a vă trăi cu adevărat clipele,

Fiindcă-i rostul lui să vă umple nevoile, dar nu și vidul din voi,

Și în desfătarea prieteniei, donnească râsul și bucuriile împărtășite.

Pentru că în roua măruntelor lucruri inima își află dimineața și prospețimea.”

(Kahlil Gibran)


Mulțumesc pentru că ești o astfel de persoană cum descrie Kahlil Gibran și pentru că am libertatea de a-mi împărtăși cu tine bucuriile și tristețile.

Mulțumesc că ai fost mereu acolo și ai știut când să taci și când să îmi vorbești.

Mulțumesc pentru că deși ești departe ai sacrificat mereu timp pentru ca să nu existe distanțe între noi.

Mulțumesc că îmi stergi mereu lacrima și îmi oferi un zâmbet.

Multumesc pentru că ești tu.


În toată sinceritatea,


La mulți ani!


duminică, iulie 24

ascult și privesc.

Uneori, mă simt asemeni unui poet nostalgic a cărui libertate e încorsetată de iubirile și prieteniile sale, de acel miceliu care ne leagă indestructibil, exprimându-și patimile născând cuvinte, aranjându-le în linii care își urmează când liniștit, când asemeni unei furtuni cursul din dorința de a se exprima pe sine într-o manieră în care să se facă înțeles (sau nu) celorlați.

Alteori, mă găsesc stăruind asupra liniștii, asupra lucrului în liniște și atunci nu lucrez pentru nimeni ci pentru însuși sufletul meu. Ascultare și vedere. Compunere? Nicidecum. Desen da. De ce? Pentru că desenul nu definitivează (zicea cineva): dovada? niciodată nu desenezi exact la fel. Desenul indefinește. Desenul desenează infinitul. Necuprinsul. Trebuie să îl auzi ca să poți să îl asculți. Să-l urmezi. Să-i semeni.

Când desenezi taci, nu rostești cuvinte, redobândești libertatea aia pe care poeții o pierd când dau naștere cuvântului.

Pictorul vorbește prin tăcerea tablourilor sale.

De un timp există în mine o dorință de punere în armonie a ideilor prin îmblânzirea culorilor, mai degrabă decât prin nașterea de cuvinte, o dorință de a descoperii auzul privirii a cărei ascultare limpezește, care duce privitorul la esență pe scurtătură (dacă pictorul dorește să-i ofere această libertate, dacă nu, îl ostenește zile în șir fără ca acesta să descopere adevăratul sens al jocului cu lumini și umbre).

Un lucru rămâne constant dincolo de libertate sau limitare și acela e jertfirea de sine pe altarul lui Hristos pentru ca actul creator să-și atingă maxima împlinire.

Împreună pictorul și Grădinarul, pictorul și paleta, Grădinarul și grădina. Merele din grădina prietenului meu, Grădinarul, îmi par mai bune decât merele din grădina mea. Bună este prietenia prietenului meu, Grădinarul. Grădinarul. Cu privirea în pământ, cu privirea la suflet. Lucrând. Lucrul pământului întru sudoarea frunții. Pământul cel bun. Învață. „Să nu se uite la trup, căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor.” Cerul și pământul, trupul și sufletul la un loc. Precum în cer, așa și pre pământ. Privirea interioară la cer. Liniștitoare. Chilia. Stai în chilia ta și te roagă. Stai în grădina ta și lucrează. Lucrul cel nemuritor. Te inspiră. Ascultare și vedere.”

Acum ascult și privesc. Curând voi îmblânzi culorile ca să pun în armonie ideile.

luni, iulie 18

joi, iulie 14

A fost un timp

A fost un timp când credeam că exist la modul frumos în mintea ta. A fost un timp când mă simțeam parte a ta, pentru că tu m-ai făcut să mă simt așa. A fost acel timp în care orele uitau de noi sau noi de ele și vorbele nu cunoșteau distanțe, nici limitări, timpul în care credeam că te cunosc. Zâmbeam gândindu-mă că puțin câte puțin te învăț, începând de la părțile tale întunecate, dorindu-mi să ajung să te cunosc complet, ca entitate, nu doar ca parte a unui întreg, până când avea să-mi orbească ochii lumina puternică în care te înconjurai. Atunci eu însămi purtam lumina și eram altfel. Acum eu sunt doar o umbră speriată încă o dată de viață și cruzimea cu care aceasta mă întâmpină mai mereu iar tu omul care se joacă de-a v-ați ascunselea cu Dumnezeu sperând la minunea întâmplării. Nu știu în ce mod m-aș putea întoarce la geneza ființei ca să dobândesc iar lumină, nu știu nici dacă tu o vei mai îmbrăca vreodată pentru că deși îți dorești la fel de mult ca mine ca acest lucru să se întâmple, te îndepărtezi mereu de ea căutând-o acolo unde pasiunea se naște, ca o trădare continuă a tinereții. Fără de lumina aceasta în forma ei cea mai pură nu se poate intra pe porțile iubirii reale, cea care rezistă tuturor adversităților. Lumina decide finalitatea, absența ei fiind damnarea la un alt eșec, iar eșecurile adunate te împing puțin câte puțin spre marginea prăpastiei. Dacă ai fi îmbrăcat în ea, ai intra demn în cetatea de foc, asemeni unui cavaler învingător în luptă, însă fără de ea, fruntea ți-e mereu grea de lipsa de a ști pacea și ajungi să pășești în cetate cu fruntea plecată, ca unul căruia îi este rușine de înfrângerea pe care în adâncuri o conștientizează. Asta e diferența dintre noi, faptul că deși m-a durut să admit, ți-am mărturisit acum mult timp că fără de lumină nimic nu își are rostul dorindu-mi din răsputeri să mă întorc în lumina din care am fost luată. Acum, deși doare, îmi doresc același lucru și mă voi întoarce acolo, în lumină, pentru ca mai apoi să pot intra cu fruntea sus, încrezătoare că am învins cu adevărat totul, pe porțile iubirii adevărate. Toată teama și neliniștea însă prind încă o dată forma chipului tău, îngrijorarea fiind acel nou eșec cauzat de absența reală a luminii nu doar din inima și mentalul tău cât și din viața ta. Îmi doresc să mă înșel. Îmi doresc să poți să te întorci în lumină trăind în același timp roșul aprins, însă pentru mine una știu clar în ce ordine trebuie să se aștearnă acestea două pentru ca în poza finală să existe zâmbet, si anume primul lucru e să-mi revin, apoi să mă îndrăgostesc. Poate tu ești altfel, acea excepție care infirmă regula și vei avea parte de bucurie pe gratis, chiar dacă alegi să le ordonezi descrescător, punând amorul înaintea luminii însă dacă nu va fi așa, va trebui să înveți singur viața altfel ca să ajungi cu adevărat în lumină pentru că mă simt într-ul fel responsabilă că nu ai ajuns acum acolo. Poate fără de prezența mea luai alte decizii, mai bune pentru tine și ajungeai să te înconjori de perfect mult mai devreme pentru ca acum să ai siguranța victoriei pentru că undeva în adâncuri și pe tine te încearcă gândul negru al unui vis destrămat de întunericul din tine. Cu alte cuvinte, îmi pare rău că ți-am încurcat viața prin prezență. Dacă aș putea aș lua fiecare moment în parte și l-aș aranja altfel, numai să-ți fie ție bine.

miercuri, iulie 13

Punerea în cuvinte. Sau un altfel de adio.

Punerea în cuvinte e acel act prin care cel care scrie dă viață... uneori propriilor lui trăiri, propriilor stări de agonie interioară, alteori propriei aruncări în gol. Poate pur și simplu e modul în care acesta alege să pornească la drum spre un alt nivel oricare ar fi acesta.

Câteodată e nevoie de această punere în cuvinte pentru ca să devină mai puternic, să se creadă pe sine dincolo de orice semne de întrebare și de orice răutăți care i-au frânt puțin câte puțin sufletul.

Punerea în cuvinte înseamnă curajul necesar de a accepta forma în care acestea se aștern, înfruntarea realității în care cel care scrie își poartă pașii, fie că finalitatea devine o formă de mulțumire interioară, fie că e pricină de ușoară melancolie.

Punerea în cuvinte e uneori dureroasă. Dacă alegi să scri realul, te confruntă pe tine și te face vulnerabil pentru că oricine te poate citi pe gânduri iar mulți aleg să se ascundă în rânduri fiind prea puțin curajoși pentru a se lăsa descoperiți.

Poate că în dimineața asta aleg să fiu curajoasă. Poate punerea în cuvinte de azi nu mai e ca atunci când lucrurile se întâmplau frumos, de exemplu, ca atunci când am pășit împreună pe străzile în care s-a născut un vis ce azi piere. Ca mai demult când am ajuns singură într-o gară pustie și te-am așteptat adăpostind în mine mii de senzații contradictorii neștiind ce avea să îmi ofere acel oraș, însă mai târziu aveam să aflu că e singurul vinovat de ochii mei ce s-au rănit privindu-l iar picioarele mele au șchiopătat zile de-a rândul de dorul acelor străzi pustii a căror liniște o spulberam doar noi. Era de parcă toți ceilalți erau muți iar noi eram singurii care își spuneau cuvinte. Nu-mi pare rău de ele, nici de pași, nici de priviri, lacrimi sau alte imagini care au rămas întipărite pe retină și în mintea mea, cum ar fi chipul tău în acele dimineți în care credeam că în sfârșit privesc un răsărit real sau ritmul perfect în care inima ta bătea cu putere în clipele alea puține în care mi s-a dat să-mi odihnesc tâmpla obosită pe pieptul tău. Au fost clipe perfecte în care pentru o clipă m-am simțit acasă și vor rămâne așa datorită întâmplării de a fi unice. Dacă îmi pare rău de ceva e doar că nu am știut cum să fac soarele să se îndrăgostească de noi și să rămână să ne vegheze în tăcere, să devină acasă-le ăla ce nu poate fi pus în cuvinte de teamă de a nu-i răpi perfecțiunea, dar din păcate pentru mine și din fericire pentru tine soarele ăla a apus făcând loc altuia mai luminos, mai blând, mai frumos la suflet și la chip. Și dacă în clipele alea perfecte, desprinse din banalul fiecărei zile pe care acum mă chinui să o sfârșesc cu bine nu am fost îndeajuns sunt conștientă că nu voi fi niciodată. Tu îți trăiești prezentul frumos în timp ce eu mă străduiesc să îngrop trecutul de altfel scurt. Nu știu când puținele clipe descrise aici și multitudinea lor care îmi dau zilnic târcoale o să dispară, dar știu că atât timp cât tu ești fericit o să găsesc Undeva puterea de a zâmbi și a te privi în ochi dacă vreodată ne va mai fi dat să ne întâlnim pe vreo stradă pustie în timp ce te plimbi cu soarele la braț. Și mai știu și că îmi vei spune cât ești de fericit, că viața ta acum are sens și merită să lupți să fii omul ăla care îl scrie pe Dumnezeu pe litere fără frică de trecut, privind cu o demnitate regăsită lumea care nu o dată l-a trădat.

Cu siguranță că punerea în cuvinte de azi nu are nimic de a face cu atunci, când credeam să învăț a zâmbi real, pentru că e o zi ca oricare alta ce se naște fără de odihnă în gânduri și trup și va pieri târziu într-o altă dimineață în care lupta somnului asupra mentalului va fi câștigată prin extenuarea atât a unuia cât și a altuia. Dar mâine va fi altfel, pentru că de mâine o să închid totul într-o cutie ferecată și o să uit că toate astea s-au întâmplat vreodată.

De azi, copilăria s-a maturizat sever.

sâmbătă, iulie 2

aequivocus

Uneori există în adâncurile omului dorința nemărturisită de a se explica și de a i se explica la rândul lui. Poate o tăcere, poate o absență sau pur și simplu viața așa cum e ea.

Chiar și eu caut deseori explicații, nu la oameni, ci în forul meu interior. Aș prefera să nu fac asta.

Asta pentru că de cele mai multe ori ajungând la concluzii care nu îmi surâd îmi doresc să mă pot întoarce în locul unde a început totul, să închid ușa după mine și să nu mai las lucrurile să se întâmple, cel puțin nu așa.

Nu cred că e bine să caut explicații. De fapt, sunt sigură că nu e bine. A căuta explicații e o irosire banală a timpului.

Trebuie să fii suficient de puternic încât să iei ce e bun, să înveți lecția (ca să-ți iasă mai bine data viitoare, indiferent de situație) și să fii capabil să pleci mai departe.

Asta nu e o postare poetică ci una care are de-a face cu realitatea. Și e real faptul că a trecut iar ceva timp între mine și scrierile mele.

Următoarele rânduri nu se vor a fi o explicație ci un rezumat al unui an de studenție acum, când în sfârșit respir ușurată că s-a sfârșit cu bine (în ciuda faptului că nu mă așteptam la binele ăsta).

Nu a fost ușor. De fapt, a fost chiar greu.

A fost greu a sta în cămin și a fi mereu gălăgie încât abia aveam puterea de a-mi auzi propriile gânduri. A fost greu a împarți aceeași cameră cu încă 4 persoane atunci când tot ce doream era să dispar de pe fața pământului și să fiu singură, chiar și pentru câteva ore. A fost greu a ignora dorințele sufletului (care cerea disperat repaos) pentru că în față ședea o sesiune de examene dublă (pentru că m-am trezit mai deșteaptă ca alții și mi-am luat a doua facultate- de fapt, nu nimic inteligent în asta). A fost greu a fi departe de unica persoană de care îmi pasă. A fost greu a ști că persoana aia dragă are probleme de sănătate și nu pot fi lângă ea. A fost greu a-mi da seama că unii oameni nu merită să le acord încredere. A fost și mai greu să stau pe margine și să privesc detașat cum cei cărora totuși le-am acordat încrederea aia mi-au trădat-o. Cel mai greu însă a fost să învăț să văd dincolo de dezamăgirea produsă.

Da. Am ales anul trecut să stau în cămin și nu-mi pare rău. A meritat să am experiența asta chiar dacă nu știu dacă as repeta-o.

Da. De multe ori mi-a lipsit liniștea camerei mele de acasă și simpla idee de a închide ușa după mine pentru a putea fi singură.

Da. Mi-a fost greu să dau „turn off” la tot ceea ce simțeam doar de dragul de a trece cu bine peste cele X, Y, Z examene dar am trecut și prin asta.

Da. Am fost departe de prietena mea cea mai bună (mama) atunci când poate avea nevoie de mine, dar mă bucur că lucrurile revin încet la normal.

Da. Am o problemă cu încrederea. Tind să o acord oricui până la proba contrarie.

Da. Am avut parte de unele dezamăgiri în domeniul ăsta în ultimul timp, unele mai mari, altele mai mici iar acum mă aflu la ultima parte, cea în care învăț să privesc dincolo de dezamăgire. În mare, am priceput și lecția asta.

Acum nu-mi mai lipsește nimic. Nici camera mea, nici liniștea, nici timpul, nici cea mai de încredere persoană, pentru că sunt acolo unde credeam că se numește acasă. Acum trebuie să fie bine și greul să devină ușor. Acum e vacanță. Și pentru prima dată, nu am nimic plănuit pentru ea așa că o să las viața să se întâmple. Sper să se întâmple frumos până la urmă.

Cât despre mine, am învățat că atunci când zic că nu mai pot și chiar cred asta, Altcineva crede în mine și până la urmă îmi arată că am fost capabilă să lupt încă mult timp.

Am învățat din nou că a te cufunda în muncă e doar o amânare a gândurilor și că atunci când nu mai ai prea multe de făcut ele se întorc și dau năvală peste tine până atunci când le iei de capăt cu maturitate și le ordonezi crescător sau descrescător, după cum e cazul.

Am învățat să ignor, și asta nu mă prea încântă pentru că am devenit imună la gândurile altora atunci când le am pe ale mele și cumva m-am simțit egoistă de fiecare dată când colegele mele de cameră își doreau să iau parte la discuții iar eu îmi puneam căștile și lăsam muzica să curgă.

Am învățat să disimulez mult mai bine și să aștept să adoarmă toată lumea pentru ca să pot să mă exprim în voie fără să fiu întrebată : ce e cu tine?

Am învățat să nu mai fiu așa pretențioasă și m-am adaptat unor condiții în care în mod cert nu mi-ar plăcea să trăiesc, însă am supraviețuit lor și asta înseamnă că orice îmi rezervă viitorul voi fi capabilă să mă descurc și să transform dezavantajele în avantaje.

Dincolo de tot greul care va fi uitat după un timp vor rămâne momentele frumoase petrecute acolo. Serile în care stăteam până târziu în noapte la povești, momentele în care ne „încântam” reciproc cu vocile noastre până băteau vecinele în perete, cafeaua de dimineață însoțită mereu de bunătățile mamelor noastre, serile în care le priveam pe fete cum se pregătesc sa iasă în club și le convingeam să mă lase să le fiu designer-ul personal, diminețile în care deși aveam toate de la 8 închideam rând pe rând alarma la ceas și dormeam mai departe și multe alte momente frumoase petrecute împreună, sau cu fiecare în parte, poveștile de viață, sfaturile, grija uneia pentru cealaltă. Acum că s-a terminat cumva îmi e dor de toate astea.

Și ca să trec la subiect după o lungă introducere, de ce am numit postarea asta echivoc? Pentru că nu mă pot hotărî dacă a fost un an bun, sau unul rău, dacă am fost fericită sau de fapt predominant tristă.... pentru că încerc să îmi dau seama dacă aș schimba cu adevărat ceva în el, sau nu.

Confuză, confuzie, confuzii. Asta sunt eu acum, nu fără de aequivocus ci prin definiție, nehotărâtă. Urăsc să iau decizii dar curând va trebui să o fac. Până atunci când va fi musai, vorba ardeleanului, procrastinez.

vineri, iunie 24

miercuri, iunie 1

ca de întâi în luna lui iunie.

Nu te-mpotrivi. Tu va trebui să iai această grijă asupra-ţi:
în poarta la care-am ajuns, trecînd prin această vale
să fii straja copilăriei mele. A copilăriei
ce-o duc încă în mine.
Ea e singurul bine, izvorul a toate, prin tot anotimpul,
prin toţi anii, sub toate punctele cardinale.
Tu păzeşte, păzeşte tu izvorul să nu se usuce
la sfîrşitul ăstui timp
lăsat în urmă între floare şi poamă.
Grijeşte tu să nu se stingă secretul, micul incendiu
ascuns în inima brînduşei de toamnă.

Avui şi eu odată spatele ars de urzicile soarelui
şi tălpile goale. Îţi amintesc zile stinse demult,
dar să nu crezi că mi-am trecut şi copilăria
sărind pe vremuri zăplazul. Nu, copilăria e încă aci.
Copilăria mea e aci şi astăzi.
Şi dac-aş sări şi peste poarta toamnei
la care-am ajuns, copilăria aş sălta-o cu mine
strînsă în vine şi-n pumnii mei arşi.
Nu trebuie decît puţin să-mi ajuţi
c-un surîs sau c-un val de frumseţe
năvălit în obraji.

Vorbele mele să nu te mire. La tîmple,
e drept, am o seamă de fire cărunte
şi cîteva gînduri aplecate-ntr-o dungă - pe frunte,
Tu stîrneşte numai o clipă îndurătoarea scînteie
ce mai mocneşte în vatră,
scînteia care aleargă şi rîde,
aleargă şi rîde,
mugurul de lumină
ce arde în sînge ca moartea de albină.

Ci poartă e în adevăr aci? Poarta sură
căreia n-aş vrea pe nume să-i spun?
Tu opreşte-mă încă, să nu intru. Nu vreau să apun.
Fereşte-mă tu, să nu-mi găsesc prea grabnic împlinirea,
să nu mor mai înainte de a muri.
Dar iată mă-ntreb: Tu, fata din poartă,
tu - cine eşti?
Şi dacă nu eşti,

atunci unde eşti şi cum vei fi?


din volumul Nebănuitele trepte (1943)
Lucian Blaga

luni, mai 30

duminică, mai 29

răstimpuri sau zâmbet pe obraji copilăriei.



„mi-e a cuvinte dorul

mi-e a dor bucuria

mi-e a bucurie așteptarea

mi-e a așteptare tăcerea...”



Te văd zâmbind a blândețe. Imaginea aceasta nu minte, ci e simbolul mut al transcenderi tale.

Mi-e clipa umplută de sfâșierea așteptării și-n gânduri râd cu lacrimi și alerg prin ochiuri de cer.

Nu am uitat limba noastră. Deși au trecut ani peste vara aia în care drumurile noastre au căpătat forme diferite, încă nu am nevoie de dicționar ca să înțeleg jumătățile de vorbe.

Nu credeam a te regăsi vreodată. Nu după ce au trecut atât de multe anotimpuri de la acele începuturi noi.

În timpul ăsta eu am murit repetat și-am înviat purtând în mine un dor de Alb. L-am îmbrățișat în 17 iunie 2007. Curând vor fi trecut 4 ani de atunci și iată!

4 ani de pași în Țara Minunilor!

Iar ultima dintre ele ești tu, draga mea.

Tu, ești omul frumos al copilăriei mele.

Îmi amintesc unde ne-au purtat pașii, jocurile, cânturile, nebuniile.

Apoi tăcerile și absența.

Tristețea de a te vedea atât de departe de Albul meu mult iubit.

Nu credeam să-nveți a muri vreodată, deși speram.

Și totuși, ai început să crești în palma Lui, udată de rugăciunile celor dragi ție.

Uneori, mi te punea și mie pe inimă ajungând să rostesc numele tău în dialogurile mele cu Albastrul, deși îndoiala urla în mine mai tare decât credința.

Azi, 29 mai 2011, am primit o palmă a fericirii ca să mă trezesc la credința adevărată. Aia pe care am cunoscut-o acum 4 ani.

Pe-o margine de primăvară lacrimile nefericirii au devenit lacrimile bucuriei, distanța s-a transformat în aproape, iar tăcerea depărtării e acum tăcerea bucuriei în forma ei pură, rămânerea fără de cuvinte.




Atunci mi-ai fost dragă. Acum mi-ești și mai și.

Atunci mi-ai fost prietenă. Acum mi-ești soră.

Am fost pierdute, dar ne-am regăsit.

Am murit, dar am înviat amândouă.

De azi, purtăm împreună Albul picurat peste noi în zbor de harpe.

Acum nu ne rămâne nimic altceva de făcut decât, în înălțimi și adâncimi, să reflectăm împreună Albastrul Cerului până când se sfârșesc filele calendarului.





Draga mea, ești zâmbetul așezat pe obraji nu doar ai copilăriei mele, ci și al prezentului meu.

Și-aveam nevoie de acest zâmbet- minune pură a Divinului- pentru ca obrajii aceștia să plângă de atingerea fericirii, nu a răului, iar îndoielile inimii să devină credințe indiferent de timpul necesar împlinirii lor.

Să-ți fie și ție inima plină de zâmbetele credinței atât la atingerea fericirii cât și la cea a răului iar Albul pe care l-ai îmbrățișat și tu să te facă să radiezi veșnic Lumina, până la întoarcere în Albastrul din care ai fost desprinsă.



sâmbătă, mai 28

ușa Ideilor Pure.

„Acesta este dialogul frumosului cu lumea, unde realul, în numele lucidității, rănește ființa, în timp ce frumosul, în numele iubirii, o înfrumusețează permanent.

Se obișnuiește să se vorbească despre delirul dragostei, acel ce te orbește și te face să nu mai vezi realitatea. Dar nimeni nu vorbește despre delirul mediocrității, acea beție a lucrurilor meschine (mărunte), care-și cer dreptul la suveranitatea ființei tale, doar prin majoritatea lor covârșitoare, sabotând în permanență visul de a fi om, și a cărui urmare este urâțirea continuă a vieții.

Frumosul rănit de sabia realului își lasă sângele ca jertfă (asupra acestuia), dar, ce ciudat, numai așa, rănit, frumosul înfrumusețează!

Iar realul, astfel înfrumusețat, pleacă la drum cu o altă inimă.

Este nevoie de această rănire a frumosului, ca realul să nu cadă odată cu istoria, să fie salvat de vremelnicia ei și de registrul său minor. Fiecare om frumos poartă parcă, precum o moștenire hristică, cununa de spini a realității. Dar tocmai acest sacrificiu al frumosului face ca realitatea să devină o altă realitate.

Și patosul iubirii sacrifică cuvintele, iar iubiții abia murmură și se iubesc tăcând. Tăcerea iubiților este o altă realitate, mai mare, mai adevărată și mai apropriată de Dumnezeu. Tăcerea iubiților este căldura ce iese din focul în care au ars toate cuvintele de iubire.”

(Dan Puric)

Am trăit mereu cu iluzia acelui delir al dragostei de care vorbește domnul Dan Puric, delir care se dovedea în final a fi apusul mediocrității, beție nu a lucrurilor meschine, ci a propriei mele minți.

Prezentul e urâțit de trecut, iar viitorul rănit de realitatea care-mi ucide visul de a intra vreodată pe ușa Ideilor Pure. Dincolo de ea stă acea altă realitate, cea a omului frumos, care nu e mereu prea ocupat în a-și întoarce chipul de la banalitatea cotidianului și a privi în direcția de unde se naște simfonia perfectă a inimilor rănite de real. Omul frumos știe că acolo începe și se termină fericirea.

Această ușă îmi stă înainte ferecată iar cheile le are nimeni altul decât Creatorul Ideilor Pure, cel care nu obosește în a compune simfonie cu simfonie, și nici în a mă ierta de fiecare dată când în loc să cer fericirea pe drept încerc să dau cu bolovanii necredinței (necredința de a primi ce am cerut, pentru că poate nu îmi aparține) în lacătele ce țin încuiată singura cale de a ajunge la omul frumos ca să mă învețe dimensiunile fericirii.

Poate nu e necredință, poate e doar nerăbdare, poate durerea care mă aruncă mereu mai adânc în golul plin cu amărăciune din care îmi stâmpăr zi de zi ființa, nu pentru că vreau ci pentru că trebuie, însă, în definitiv, am început să obosesc de atâta zbucium zadarnic.

Poate că aici trebuia să ajung. Poate că trebuie să obosesc și să renunț. Poate că e una din clipele alea când renunțarea e prețul, dar dacă renunțând nu se va întâmpla acea altă realitate, mai mare și mai adevărată?

Sau poate că omul frumos e doar o plăsmuire și atunci o să plec la drum nu cu o altă inimă, precum realul înfrumusețat de rănire ci cu una mult prea obosită de veșnicele urâțiri ale acestuia ca să mai ajungă vreodată în siguranță înapoi în forma de idee pură în mâinile Creatorului.

joi, mai 19

vorbești fluent limba tăcerilor mele.

Am ales să mor azi, de 19 mai. Să mor în gândurile pline ochi.

Să zâmbesc de azi cu zâmbetul ăla la care i-am zis mereu cu chipul senin de schimonosit: mâine.

Să nu mai clipesc de azi când te pronunț, să nu mai curgă dâre argintii pe fața mea.

Să nu-mi mai spună nesomnul că de când s-a scuturat copacul cu cioburi m-am mulțumit să le strâng cuminte pe toate, în ciuda roșului de rodie a tălpilor sufletului. De azi, suficient cu marginile sticloase.

De ajuns cu îngeri închiși în cercurile timpului, mult prea obișnuiți să călătorescă singuri.

Azi, e gata cu miopia verdelui.

Fără reproșuri strigate de sus.

Fără să fii întrerupt.

Fără înțelesuri prea multe.


În tăcere nu se râde prea des.

Dar Tu vorbești fluent limba tăcerilor mele.


„La pianul acesta mut

emoțiile sar

cântând vindecare

ca-ntr-un frenetic dans

al notelor muzicale.

La pianul acesta tăcut,

lumea așteaptă

sunetul cunoscut:

tu doar îți pleci urechea

și-l auzi cu nemurirea.

La pianul acesta închis

ce n-a cunoscut mâna,

cu ochii sorbind cerul deschis

îți umplu fruntea

de oceane

și visez că învii...” C-D. Luncan


Am ales să mor în gândurile pline ochi ale inimii mele de azi, 19 mai.



sâmbătă, mai 14

și calc strâmb de fiecare dată când vreau să zbor.

„du-te și întreabă-l poate să-ți spună

cât costă absențele rotundul din picătura de ploaie

întreabă veștile despre tine

cât cost eu când trec ușurel caravane

de nimeni chemate în nisipurile nostalgiei

apoi o poveste pune dop sticlelor cu iluzii

de parcă o poveste nu-i tot o iluzie

spune rânjind osul de la genunchi

supărat că meniscul s-a rupt febra crește

și calc strâmb de fiecare dată când vreau să zbor”

I. Piroșca





joi, mai 12

luni, mai 9

Cu eu și tu

„Nu știu de ce calc încet printre poemele tale.

Falnice cresc, vin caravane de dor.

Tai și mănânc și litera mi se prăvale

ploaie albastră peste ochi, ca dintr-un nor.


Știi tu mai mult decât biata silabă sau ce

mă surpă în gânduri de numai în flăcări mai ies

cum ies din petale alburi curate și-mi e

chipul răsfrânt de un râu peste sine sumes.


Te-am întrebat cu o pretutindeni și rugă mirare,

iar tu ai răspuns prietenește cu singurul loc

din lumea și tăcere și cântare

cu eu și tu și totul și deloc...”


I. Piroșca

miercuri, mai 4

din memoriile unei artiste. (4)

„În cartea asta nu-s necazuri, toți sunt fericiți.

Dar e numai volumul întâi.”


Și greu căzu peste ființa ei următorul volum.

Tot tânără și curiosă de viață și de stări sufletești scruta aerul necontenit însă acum nu se mai simțea la fel de liberă. Acum tot ce-și dorea era să-și îngroașe cât putea epiderma sufletului până când reușea să o facă impermeabilă.

Valsul lui Chopin acompania zbaterea ei. Rapsodia tumultuoasă a lui Liszt semăna cu furtuna ce se iscase în adâncurile sale.

Ipocrizia era inutilă.

Pune ordine în amor! își striga. Singura dragoste reală e cea supusă rațiunii.

Se hotărâse. Nu. Nu iubea. Nu vroia să iubească.

Nimeni nu iubește când nu speră măcar inconștient să fie iubit. Și ea nu spera. Nici măcar nu mai dorea, deși existența lui încă îi tulbura inima. Și el știa.

Era atât de femeie și totuși atât de copilăresc suavă.

Îi ținuse mâna într-a lui mai mult decât trebuia.

Problema era simplă. Cu tot intermezzoul ăsta stupid de care nu vorbise niciodată păstrase încă din adolescență curiozitatea de a ști cum să se poarte într-o experiență de psihologie pe sufletul lui sau mai cu seamă al ei.

Era un joc. Și jocul acesta, Dumnezeu poate ști unde ducea!

Ea știa doar că îi slăbeau puterile. Autorul îi scria să nu descurajeze ci să alerge. Să facă precum el: Ia pana, scrie, scrie și iar scrie.

Scrisul e o formă de a da. Ea nu știa ce voluptate este a dărui, a-l face prin gestul acesta simbolic puțin al tău.

Supremă debrutalizare a vieții, scrisul ăsta. Ritmuri de eter, rătăcite pe pământ din muzica de sfere.

Nu se simțise niciodată ca astăzi. Toată poezia vieții, toată emoția pe care o dă o floare de câmp dăruită aparent în treacăt, răsăritul de soare privit de pe o bancă stingheră, adierea de vânt din părul ei, toate vorbeau despre iubire însă prețul lor integral era gândul morții.

O întrebă:


„-Duduie, mata poți urî?

-Pot! Mie nu mi-i indiferent nimeni, eu nu-s filozoafă- ca alții. Eu urăsc, iubesc, disprețuiesc...

-De ce mi-ai spus că-s filozof? Crezi că eu nu pot urî?

-Cred. Mata disprețuiești, nu urăști, te cunosc eu bine. Disprețuiești pe toată lumea și n-ai dreptate... dar îmi pare bine că ești așa.

-Să zicem că-i adevărat. De ce-ți pare bine?

-Pentru că omul care disprețuiește pe toți mă prețuiește totuși pe mine. Vezi ce egoistă sunt?”


Singura salvare încă posibilă pentru cei doi era absența.

Napoleon, un om destul de priceput în strategie și care nu obișnuia să fugă în fața coaliției lumii întregi spune că victoria cea mai sigură în amor este fuga. Dar n-o să fugi!...

O să-ți inventezi un milion de argumente, unul mai ipocrit decât altul și mai sofistic.

Suiți pe un zid năruit, lat cât un trotuar, aveau în față una din cele mai melodioase priveliști, clasică prin frumusețea fină a peisajului. Fără a mai despica prea mult firul în patru, după un ceas de izolare cu Ea în albastru, și-au luat adio cu ezitări și cu păreri de rău de la priveliștea ce le dăduse puțin senzația și a eternității și a vremelniciei.


(text aranjat prin preluare de fragmente din romanul Adela de Garabet Ibrăileanu)

duminică, mai 1

sâmbătă, aprilie 2

Vis (II) - continuare

Știi, deși e noapte, o să îți vorbesc despre primăvară, nu despre noapte. De primăvara asta ce nu se asemănă cu niciuna din cele douăzeci de primăveri întâlnite până acum.

Te-am privit în noapte și-mi pari o umbră pe care ochii mei o percep dar sufletul nu o recunoaște.

Te-am privit peste zi și ziua te văd altfel, în lumini vii, rupte din Viață.

Răsună adânc în mine cuvinte de-ale tale șoptite atunci și parcă reușesc să îmi fac curaj datorită lor să privesc necunoscutul ce te înconjoară, să mi-l aproprii, sperând să nu mă otrăvească.

Chipul tău de acum îmi pare îmbătrânit de zile, fruntea, grea de gânduri, iar ochii ăia a căror formă o ai doar tu, ți-s mai triști decât erau ultima oară.

Atunci, tu vorbeai, iar eu tot ce îmi doream era să te privesc, să-mi satur ochii de tine. Dormeai, iar eu stăteam în ușă de teamă să nu te trezesc și te priveam în voie, și tot nu m-am săturat să-mi odihnesc ochii pe formele chipului tău.

Acum, chiar e nevoie să te conturezi altfel pentru mine? Chiar trebuie să încep să cred în necunoscutul din tine mai mult decât în ceea am privit atunci până într-atât încât părea nu doar cunoscut, ci familiar?

Da, primăvara asta are forma sufletului tău.

E cea mai tristă primăvară pe care am cunoscut-o, așa cum tu ești cel mai trist dintre oamenii.

Iar eu nu pot face nimic.

Ar trebui să mă întristez și eu de tristețea ta? sau ar fi mai bine să mă opun ție printr-o fericire nebună, desprinsă din rai, ce (poate) te-ar face să-ți dorești să nu mai fi la fel de trist?

Aș vrea să fii mereu așa cum ești și nimeni altul, chiar dacă în înteriorul meu sper să nu fi un simplu om trist, ci să mai fi rămas ceva, orice, chiar dacă nu pot defini ceva-ul ăla.

Eu știu ploi ce cad peste mine începând de la chipul trupului meu, până la gleznele sufletului, vopsindu-mi adâncurile în tonuri de primăvară (la fel de triste ca tine), adâncuri ce mai apoi reflectă în bătaia soarelui lumină, atingându-i pe ceilalți într-un mod ciudat.

Tu știi că pe chip nu-mi stau picăturile din ploaia ce a căzut ieri, ci ploile ce curg din ochii mei.

Încă reușesc să te văd printre ele dar ești atât de diform încât nu mai știu dacă ești chiar tu sau e o altă făptură ce-ți seamănă, al cărei chip nu-l recunosc deplin.

O fi un înger în goana lui spre heruvimi?

O fi un demon alăturat unei legiuni?

(încă) aștept -tu- Înger sau demon!?

„Doar tu știi -
Iubesc ploile,
Iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi și ploile calme,
Ploile feciorelnice și ploile-dezlănțuite femei...”

vineri, aprilie 1

te prinde bine culoarea iubirii.

„fă un pas cum face pianul un sol în orchestra iubirii

apoi întreabă-mă și voi fi”

„ce bine Doamne că ai lăsat iubirea

să macine la morile noastre grâul ei semănat

de îngeri pe tarlalele șoaptei ce bine”


„El e mereu între noi și iubirile noastre

ca un mărgean între ostrov și ocean

El e frumusețea iubirilor noastre”

Draga mea.

astăzi, voi sunteți centrul atenției noastre și cei pentru care ne bucurăm.

astăzi, sunteți cei mai speciali, cei mai frumoși și mai iubiți de Dumnezeu și de noi.

astăzi, pentru voi înseamnă viitorul.

și va mai fi un alt astăzi, curând, unul căruia îi veți spune viață.

dar ăla îl lăsăm pentru 30 iulie :D

Draga mea,

până atunci fie ca punerea voastră pe inimă să fie o iubire

din care să migreze durerile care-ncotro datorită lui Dumnezeu

care v-a semănat sufletele și le-a crescut

iar acum le va uda cu Har de i se va face singurătății părul măciucă.

tu ai zis ca în poezia lui Piroșca: „na singurătate ține tu melcii

eu Îl iau de mână pe Dumnezeu” iar El ți-a dat iubire.

a tunat de dragostea Lui până a plouat cu iubire

iar acum totul e altfel.

lasă vântul să-ți pieptene amintirile și privește măreția dumnezeirii.


Draga mea,

închină-ți zi de zi iubirea lui Dumnezeu, ca pe o rugăciune.


te prinde bine culoarea iubirii când te privesc.



de astăzi, ești în ochii Cezarului (a legii) o doamnă.

curând vei fi și în ai Lui, dar până atunci ca și până acum, ca și după asta, noi îți vom fi alături.

până nu vom mai putea purta tocuri și nu vom mai putea face nebunii.

restul e tăcere până pe 30 iulie.


sâmbătă, martie 26

(Și totuși) Dumnezeu este îndeajuns.

Sunt parte a Ta. Nu mă poți lăsa să mă pierd printre vise metamorfozate în coșmaruri.

De asta încă nu mă nimicești nici nu-Ți întorci fața de la mine, de asta nu mă strivești sub greul păcatelor mele. Pentru că, încă Te oglindești în mine și mă iubești în forma aia pură, deși imaginea ce rezultă atunci când mă privesc în Tine ca într-o oglindă încercând să îmi alcătuiesc un autoportret în zgomotul ei e una deformată datorită neascultării ce mă îmbracă în nimic mai mult decât mizerie.

Nimicindu-mă, ai nimici o parte din Tine, partea aia peste care, cândva, a curs un sânge mai de preț decât însăși viața. Nimicindu-mă, Te-ai nimici și pe Tine și ai suferi de dragul meu mai mult decât suferi acum când Te rănesc, pentru că atunci nu ar mai fi cale de întoarcere. Tu mă cunoști și ști câtă conștiență există în mine cu privire la toate astea, de aia nici măcar nu mă pedepsești, pentru că te uiți la mine cum mă zbat și știi că mai mult decât orice vreau să încetez în a te biciui și scuipa și în a afirma că în pofida lor, Te iubesc.

Nu, Tată (și încă îndrăzesc să îți zic așa), nu te iubesc. Dacă te-aș iubi, aș uita de cotidian și obligațiile mele și te-aș căuta până te-aș regăsi la modul ăla de atunci.

Eu sunt aceea care nu este îndeajuns. Dar poate că tocmai aici totul capătă altă formă și alt sens. Și forma aia e Isus Hristos.

Cu siguranță, El e culmea creației Tale și în El îmi pun toată speranța, și în El aleg să cred cu tot ceea ce sunt. El e partea a Ta și El e îndeajuns.

miercuri, martie 23

când (pare că) Dumnezeu nu este îndeajuns.

Nu mai scriu de ceva timp.

Nu mai scriu pentru că nu mai vreau scrieri.

Nu mai scriu pentru că, poate m-am plictisit să mă ascund în vorbe.

Nu mai scriu pentru că, și pentru că, și pentru că.

Nu mai scriu. (punct)


Am o mie de motive să nu scriu și unul singur pentru care să o fac.

Și ăla ești Tu.

Și deseori arunc cu vorbe în Tine.

Și rareori Te citesc pe litere.

De cele mai multe ori Te dezamăgesc, de fapt.

Și Tu taci. Te uiți la mine și taci.

Și eu nemaiștiind încotro, mă pierd. Și apoi vorbești.

Și eu încep a lăcrima. Și Tu te faci că nu ai auzit nimic din ultimele zile și nu ai văzut cât de prostește m-am purtat. Și mă iei în brațe.

Și mie îmi vine să o iau la sănătoasa de atâta iubire, dar nu plec, ci plâng în hohote că Te tot (des)amăgesc crezând că voi fi ceva. Ceva bun. Și mereu clachez înainte să ajung acolo.

Până când o să mă tot primești înapoi? Până când o să Te tot calc în picioare?

De ce nu mă nimicești odată și nu-Ți întorci fața de la mine?

Ce vezi în mine? Că eu nu văd nimic.


vineri, martie 18

...

miercuri, martie 16

Oanei (8 martie)

„Când eu doar visam la tine, Dumnezeu te-a țesut în chip tainic dintr-o dragoste pură, dragostea Lui, după Chipul Lui;

ți-a pus seninul cerului în ochișorii mari iar apoi a adăugat pentru splendoare verdele ierbii ca tu să poți liniști suflete cu o privire caldă.

Ți-a dat BINECUVÂNTARE pentru ca tu însăți să fii o binecuvântare pentru mine și pentru ceilalți.

Să-ți dea înțelepciune și putere ca din suflețelul tău bun și caracterul tău frumos să faci să țâșnească Binele, Iubirea, Omenia, Iertarea, Speranța, Tăria!

Sufletul tău să fie o oază de liniște și frumos pentru tine și semenii tăi și Caută să fii plăcută lui Dumnezeu în tot ceea ce faci!


Cu iubire,

mama.”

sâmbătă, martie 12

frământări.

luni, februarie 21

De dragul tau.

luni, februarie 14

Iluzie.

„Ce greu e să mângâi un înger pe aripi!

Oricât de apropiat, el se ferește de-atingere

De teamă că ai putea să îl prinzi,

Se rotește, revine, fâlfâie abia auzit,

E singurul sunet de care-i în stare.

Ei, îngerii, nu știu vorbi,

Cuvintele sunt nepotrivite

Ca să-i exprime,

Mesajul lor mut e prezența.

Felul în care se-aproprie

Să te cuprindă cu aura,

Dar imediat se îndepărtează,

Speriați de intimitate,

Protectori, dar nu familiari,

Lăsând mereu o distanță prin care

Cuvintele mele se târâie ca să-i ajungă,

Fără să știe dacă

Nu sunt prea slabe să le-atingă auzul.

Ce handicap al credinței:

Să nu mai știi dacă ești auzit, nici dacă auzi

Și din toate simțurile să rămână doar visul tactil

De-a mângâia, fără să-l sperii, un înger pe aripi...”


Ana Blandiana

vineri, februarie 11

mă aproprii de pietre și tac

e negru, undeva în februarie.

e crunt. e durere.

adânci reverențe

poate lacrimi.

nimeni nu știe departele durerii

nimeni nu înțelege aripa asta.

înghețul ca o dezgolire a sufletului

sfâșie dimineața

unde blandiana nu-i.

amorțeală, puzderie de vise

sparte-n bucăți

mâini goale și reci

ce nu pot să le-adune.


tăcere.

marți, februarie 1

Isaia 54

„Nu te teme, căci nu vei rămânea de rușine;

nu roși căci nu vei fi acoperită de rușine;

ci vei uita și rușinea tinereții tale (...)

căci Domnul te cheamă înapoi

ca pe o femeie părăsită și cu inima întristată,

ca pe o nevastă din tinereță, care a fost izgonită,

zice Domnul Dumnezeul tău.

Câteva clipe te părăsisem,

dar te voi primi înapoi cu mare dragoste.

Într-o izbucnire de mânie Îmi ascunsesem Fața de tine,

dar Mă voi îndura de tine cu o dragoste vecinică,

zice Domnul, Răscumpărătorul tău. (...)

Pot să se mute munții, pot să se clatine dealurile,

dar dragostea Mea nu se va muta de la tine

și legământul Meu de pace nu se va clătina,

zice Domnul care are milă de tine.

Nenorocito, bătuto de furtună și nemângâiato! (...)

Toți fii tăi vor fi ucenici ai Domnului,

si mare va fi propășirea fiilor tăi.

Vei fi întărită prin neprihănire.

Izgonește neliniștea, căci n-ai nimic de temut,

și spaima, căci nu se va apropia de tine.”


Tată, știu că promisiunile Tale pentru Israel sunt și promisiunile Tale pentru mine.

Mulțumesc.

marți, ianuarie 25

sâmbătă, ianuarie 22

din memoriile unei artiste. (3)

mână în mână cu nădejdea. așa își promisese că va merge și s-a ținut de acestă juruință ce semăna cu un răsărit al soarelui undeva în interiorul ființei.

întradevăr interpretarea rolului era acum diferită. plină de încredere, stăpână pe sine își trăia fiecare zi cu gândul că până la urmă acest autoportret în zgomotul oglinzii va căpăta forma dorită depărtând punctul de îngheț și pustiul inimii.

dorea depărtarea înghețului dar totuși își impunea răbdarea necesară pentru a-și satisface mai întâi setea de aripi pentru ca adevăratul răsărit de soare transformat din nădejde în real să nu o ardă.

judecata dintre coperțile iernii fără de glas respira pe fața-i o boare de cristal. rațiunea a depășit capcana de umbre a simțirii devenindu-i belșug de dulce parfum, surâzând lângă cioturile ce vor deveni aripi.

oarecum copilă încă, singura piatră pe care să-și așeze visul era Cuvântul. acel Cuvânt al retezării nu de aripi, ci de umbre.

aproapele ochilor i se-așeza prin ceruri, călătorind de la o stea la altă stea, căutând printre praf și pulbere același grai, graiul frunzei în plinătatea vieții, nu a înghețului.

în carnea strâmbă și slabă căutarea se sfârșise însă, odată cu așezarea visului în Cuvânt. acum se așeza chiar în ea litera Vieți spre o devenire a frumosului de dincolo de pământ.

izbăvirea resimțită odată ce s-a subțiat zidul despărțirii de cer și odată ce s-a acoperit strigătul mâinii întinse spre Ceva se datora Însângeratului a cărui palmă întinsă a învelit-o pe a ei într-o strângere veșnică.

această strângere era fântâna iertării de sine.

creșterea de aripi mult așteptată își avea izvorul în această strângere de mână din care curgea iertarea.

acum tot ce îi mai rămânea de făcut prizonierei libere era învățarea iertării de sine pentru ca mai apoi cioturile să devină aripi care să-i umbrească chipul odată ce soarele va răsări din nădejde.



miercuri, ianuarie 12

Vis (I) - phileoteknos


Culeg vise.

Mereu și mereu culeg vise.

Unele timide, altele pline de îndrăzneală.

Recent, unul dintre ele mi-a tulburat gândurile într-atât încât s-au rostogolit până în pustiul cel mai adânc al ființei.

Pete de lumină asemeni perlelor de jăratic s-au întors spre obosita clipă, redându-mi parcă întregul univers, un univers care din fugarul rătăcit într-un pustiu lugubru a devenit ploaie de muguri peste ochii obosiți de gri.

Aceste pete căzând în drumul meu de-a rostogolul s-au năpustit asupra veșnicului gol în care mă oprisem luându-l la trânta până când s-a arătat fericirea.

Bobocii, balade fără-nțeles, au zbuciumat marea aducându-i pentru fiecare zvâcnet de durere de sub dâra tălpilor de sânge un surâs cristalin, făcând-o să spumege și ea zâmbete în văzul Hăului de Azur ce sta neclintit deasupra-i.

„-Nu-ți pierde firea, sfioasă undă întemnițată între petale, nu suspina cu foc că trec ore și ore și nu știi încotro să ne cauți. Răsuflul Primăverii de sub același Hău de Azur îți auzi dorința. Aproape-s zorile deplinei dimineții de-a-ți fi desăvârșit ființa. ”

O! cum mai dănțui acum în mijlocul furtunii. O, cum mă cheamă această sfântă ploaie cu bobocii ei s-o sărut ca s-o îndulcesc, să o ajung cumva mai repede din urmă.

O, cum pe țărână într-o dimineață o voi privi cum mi se joacă c-o frântă ramură în mână alături de mugurii plini de surâsuri cristaline ce mă vor face să spumeg zâmbete.

Iar eu, ce-aș putea să le ofer mai mult decât acea phileoteknos, acea dragoste specială de mamă de care Tit amintea?

Astăzi e vis. Cândva,



vineri, ianuarie 7

3abet

cei mai mulți dintre oameni obișnuiesc ca atunci când un nou an se ivește de după cortina de îndurare a lui Dumnezeu să îl întâmpine cu un vast raport al anului precedent.

am întocmit și eu multe rapoarte până acum însă în ceea ce privește anul 2010 am ales să nu o fac. motivele sunt suficiente iar gândurile pentru 2011 nu îmi lipsesc, ceea ce contează la urma urmei.

astăzi însă anii au altă semnificație, iar postarea de față e altceva decât un bilanț.

astăzi e un an de atunci de când în Catedrala Promisiunilor i s-a spus Iubirii pe nume. un nume departe de uman, nume pe care Dumnezeu mă învață să-l citesc pe litere așa cum e: IUBIRE și nu altfel.

nu știu dacă în anul care s-a dus am reușit să o citesc corect măcar pe prima, știu însă că în definiția asta cuvântul eșec nu există și că undeva voi reuși să-i spun Iubirii pe numele ei real.

totuși, sunt umană. iar umanitatea înseamnă din păcate de multe ori îndoială și mă întreb, când lumea mea se frânge de absența ta, unde ești?


„iar dacă vii

o pajiște va înghiți singurătatea însetării

tu cu fântâna ta în care ploile lui Dumnezeu năvălesc” (I. Piroșca)


vreau să cred că în tine aceste ploi dumnezeiești se revarsă atât încât să dea pe deasupra.