Punerea în cuvinte e acel act prin care cel care scrie dă viață... uneori propriilor lui trăiri, propriilor stări de agonie interioară, alteori propriei aruncări în gol. Poate pur și simplu e modul în care acesta alege să pornească la drum spre un alt nivel oricare ar fi acesta.
Câteodată e nevoie de această punere în cuvinte pentru ca să devină mai puternic, să se creadă pe sine dincolo de orice semne de întrebare și de orice răutăți care i-au frânt puțin câte puțin sufletul.
Punerea în cuvinte înseamnă curajul necesar de a accepta forma în care acestea se aștern, înfruntarea realității în care cel care scrie își poartă pașii, fie că finalitatea devine o formă de mulțumire interioară, fie că e pricină de ușoară melancolie.
Punerea în cuvinte e uneori dureroasă. Dacă alegi să scri realul, te confruntă pe tine și te face vulnerabil pentru că oricine te poate citi pe gânduri iar mulți aleg să se ascundă în rânduri fiind prea puțin curajoși pentru a se lăsa descoperiți.
Poate că în dimineața asta aleg să fiu curajoasă. Poate punerea în cuvinte de azi nu mai e ca atunci când lucrurile se întâmplau frumos, de exemplu, ca atunci când am pășit împreună pe străzile în care s-a născut un vis ce azi piere. Ca mai demult când am ajuns singură într-o gară pustie și te-am așteptat adăpostind în mine mii de senzații contradictorii neștiind ce avea să îmi ofere acel oraș, însă mai târziu aveam să aflu că e singurul vinovat de ochii mei ce s-au rănit privindu-l iar picioarele mele au șchiopătat zile de-a rândul de dorul acelor străzi pustii a căror liniște o spulberam doar noi. Era de parcă toți ceilalți erau muți iar noi eram singurii care își spuneau cuvinte. Nu-mi pare rău de ele, nici de pași, nici de priviri, lacrimi sau alte imagini care au rămas întipărite pe retină și în mintea mea, cum ar fi chipul tău în acele dimineți în care credeam că în sfârșit privesc un răsărit real sau ritmul perfect în care inima ta bătea cu putere în clipele alea puține în care mi s-a dat să-mi odihnesc tâmpla obosită pe pieptul tău. Au fost clipe perfecte în care pentru o clipă m-am simțit acasă și vor rămâne așa datorită întâmplării de a fi unice. Dacă îmi pare rău de ceva e doar că nu am știut cum să fac soarele să se îndrăgostească de noi și să rămână să ne vegheze în tăcere, să devină acasă-le ăla ce nu poate fi pus în cuvinte de teamă de a nu-i răpi perfecțiunea, dar din păcate pentru mine și din fericire pentru tine soarele ăla a apus făcând loc altuia mai luminos, mai blând, mai frumos la suflet și la chip. Și dacă în clipele alea perfecte, desprinse din banalul fiecărei zile pe care acum mă chinui să o sfârșesc cu bine nu am fost îndeajuns sunt conștientă că nu voi fi niciodată. Tu îți trăiești prezentul frumos în timp ce eu mă străduiesc să îngrop trecutul de altfel scurt. Nu știu când puținele clipe descrise aici și multitudinea lor care îmi dau zilnic târcoale o să dispară, dar știu că atât timp cât tu ești fericit o să găsesc Undeva puterea de a zâmbi și a te privi în ochi dacă vreodată ne va mai fi dat să ne întâlnim pe vreo stradă pustie în timp ce te plimbi cu soarele la braț. Și mai știu și că îmi vei spune cât ești de fericit, că viața ta acum are sens și merită să lupți să fii omul ăla care îl scrie pe Dumnezeu pe litere fără frică de trecut, privind cu o demnitate regăsită lumea care nu o dată l-a trădat.
Cu siguranță că punerea în cuvinte de azi nu are nimic de a face cu atunci, când credeam să învăț a zâmbi real, pentru că e o zi ca oricare alta ce se naște fără de odihnă în gânduri și trup și va pieri târziu într-o altă dimineață în care lupta somnului asupra mentalului va fi câștigată prin extenuarea atât a unuia cât și a altuia. Dar mâine va fi altfel, pentru că de mâine o să închid totul într-o cutie ferecată și o să uit că toate astea s-au întâmplat vreodată.
De azi, copilăria s-a maturizat sever.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu