aequivocus

Uneori există în adâncurile omului dorința nemărturisită de a se explica și de a i se explica la rândul lui. Poate o tăcere, poate o absență sau pur și simplu viața așa cum e ea.

Chiar și eu caut deseori explicații, nu la oameni, ci în forul meu interior. Aș prefera să nu fac asta.

Asta pentru că de cele mai multe ori ajungând la concluzii care nu îmi surâd îmi doresc să mă pot întoarce în locul unde a început totul, să închid ușa după mine și să nu mai las lucrurile să se întâmple, cel puțin nu așa.

Nu cred că e bine să caut explicații. De fapt, sunt sigură că nu e bine. A căuta explicații e o irosire banală a timpului.

Trebuie să fii suficient de puternic încât să iei ce e bun, să înveți lecția (ca să-ți iasă mai bine data viitoare, indiferent de situație) și să fii capabil să pleci mai departe.

Asta nu e o postare poetică ci una care are de-a face cu realitatea. Și e real faptul că a trecut iar ceva timp între mine și scrierile mele.

Următoarele rânduri nu se vor a fi o explicație ci un rezumat al unui an de studenție acum, când în sfârșit respir ușurată că s-a sfârșit cu bine (în ciuda faptului că nu mă așteptam la binele ăsta).

Nu a fost ușor. De fapt, a fost chiar greu.

A fost greu a sta în cămin și a fi mereu gălăgie încât abia aveam puterea de a-mi auzi propriile gânduri. A fost greu a împarți aceeași cameră cu încă 4 persoane atunci când tot ce doream era să dispar de pe fața pământului și să fiu singură, chiar și pentru câteva ore. A fost greu a ignora dorințele sufletului (care cerea disperat repaos) pentru că în față ședea o sesiune de examene dublă (pentru că m-am trezit mai deșteaptă ca alții și mi-am luat a doua facultate- de fapt, nu nimic inteligent în asta). A fost greu a fi departe de unica persoană de care îmi pasă. A fost greu a ști că persoana aia dragă are probleme de sănătate și nu pot fi lângă ea. A fost greu a-mi da seama că unii oameni nu merită să le acord încredere. A fost și mai greu să stau pe margine și să privesc detașat cum cei cărora totuși le-am acordat încrederea aia mi-au trădat-o. Cel mai greu însă a fost să învăț să văd dincolo de dezamăgirea produsă.

Da. Am ales anul trecut să stau în cămin și nu-mi pare rău. A meritat să am experiența asta chiar dacă nu știu dacă as repeta-o.

Da. De multe ori mi-a lipsit liniștea camerei mele de acasă și simpla idee de a închide ușa după mine pentru a putea fi singură.

Da. Mi-a fost greu să dau „turn off” la tot ceea ce simțeam doar de dragul de a trece cu bine peste cele X, Y, Z examene dar am trecut și prin asta.

Da. Am fost departe de prietena mea cea mai bună (mama) atunci când poate avea nevoie de mine, dar mă bucur că lucrurile revin încet la normal.

Da. Am o problemă cu încrederea. Tind să o acord oricui până la proba contrarie.

Da. Am avut parte de unele dezamăgiri în domeniul ăsta în ultimul timp, unele mai mari, altele mai mici iar acum mă aflu la ultima parte, cea în care învăț să privesc dincolo de dezamăgire. În mare, am priceput și lecția asta.

Acum nu-mi mai lipsește nimic. Nici camera mea, nici liniștea, nici timpul, nici cea mai de încredere persoană, pentru că sunt acolo unde credeam că se numește acasă. Acum trebuie să fie bine și greul să devină ușor. Acum e vacanță. Și pentru prima dată, nu am nimic plănuit pentru ea așa că o să las viața să se întâmple. Sper să se întâmple frumos până la urmă.

Cât despre mine, am învățat că atunci când zic că nu mai pot și chiar cred asta, Altcineva crede în mine și până la urmă îmi arată că am fost capabilă să lupt încă mult timp.

Am învățat din nou că a te cufunda în muncă e doar o amânare a gândurilor și că atunci când nu mai ai prea multe de făcut ele se întorc și dau năvală peste tine până atunci când le iei de capăt cu maturitate și le ordonezi crescător sau descrescător, după cum e cazul.

Am învățat să ignor, și asta nu mă prea încântă pentru că am devenit imună la gândurile altora atunci când le am pe ale mele și cumva m-am simțit egoistă de fiecare dată când colegele mele de cameră își doreau să iau parte la discuții iar eu îmi puneam căștile și lăsam muzica să curgă.

Am învățat să disimulez mult mai bine și să aștept să adoarmă toată lumea pentru ca să pot să mă exprim în voie fără să fiu întrebată : ce e cu tine?

Am învățat să nu mai fiu așa pretențioasă și m-am adaptat unor condiții în care în mod cert nu mi-ar plăcea să trăiesc, însă am supraviețuit lor și asta înseamnă că orice îmi rezervă viitorul voi fi capabilă să mă descurc și să transform dezavantajele în avantaje.

Dincolo de tot greul care va fi uitat după un timp vor rămâne momentele frumoase petrecute acolo. Serile în care stăteam până târziu în noapte la povești, momentele în care ne „încântam” reciproc cu vocile noastre până băteau vecinele în perete, cafeaua de dimineață însoțită mereu de bunătățile mamelor noastre, serile în care le priveam pe fete cum se pregătesc sa iasă în club și le convingeam să mă lase să le fiu designer-ul personal, diminețile în care deși aveam toate de la 8 închideam rând pe rând alarma la ceas și dormeam mai departe și multe alte momente frumoase petrecute împreună, sau cu fiecare în parte, poveștile de viață, sfaturile, grija uneia pentru cealaltă. Acum că s-a terminat cumva îmi e dor de toate astea.

Și ca să trec la subiect după o lungă introducere, de ce am numit postarea asta echivoc? Pentru că nu mă pot hotărî dacă a fost un an bun, sau unul rău, dacă am fost fericită sau de fapt predominant tristă.... pentru că încerc să îmi dau seama dacă aș schimba cu adevărat ceva în el, sau nu.

Confuză, confuzie, confuzii. Asta sunt eu acum, nu fără de aequivocus ci prin definiție, nehotărâtă. Urăsc să iau decizii dar curând va trebui să o fac. Până atunci când va fi musai, vorba ardeleanului, procrastinez.