„autoportret în zgomotul oglinzii”

Ochii. Luminile sufletului, parte a întregului ce te poate doborî sau ridica, poarta nebănuitei asceze către suverana clipă. Moartea și viața laolaltă îmbrățișându-se într-o încrâncenată luptă ce nu-ți lasă puterea de a ști unde și când se va proclama omega-ul ființei.

Mi-am iubit ochii.

Erau pentru mine partea mea de moștenire, bucățica de Cer pe care vroiam să cred că o port la modul vizibil. Nu o dată privindu-i în oglindă mi-am amintit de unde am fost luată și pentru ce destinată.

Mi-am iubit ochii atunci când privirea nu-mi era ternă, nici inertă, când Sângele clocotea în vene de dragul Albastrului iar culorile lor îmi erau pictate zilnic în alte nuanțe de către Cel căruia îi dedicam cu adevărat timpul meu. E lungă povestea ochilor mei și încă e sub penița celui mai iscusit dintre scriitori.

Însă... Nu o să mai continui azi povestea lor în cuvinte lizibile. Nici mâine. De fapt, probabil că nu o voi continua niciodată. Poate ție. Și asta cu condiția să mă găsești/ să te găsesc/ să ne găsim.

Tot ce vreau să scriu azi ca de sfârșit de iulie e că... a fost un singur moment (doar unul). Acel moment când acela ce nu doarme și caută să înghită pe cine apucă mi-a furat nu doar bucuria ci întreg chipul inocenței cerești ce-l purtam în privire iar eu l-am lăsat pentru că eram prea ocupată să te caut pe tine unde nu ar fi trebuit și unde oricum nu te-am găsit. Rezultatul se odihnește acum ca banner în partea superioară a blogului.

Nu o să te mai caut. Nici nu știu dacă mai vreau să te găsesc și mă adresez ție, acel ipotetic el al meu și nu altcuiva! Tot ce vreau e să-mi iubesc din nou ochii și asta se poate întâmpla doar făcând ordine în tot haosul pe care l-am creat în mine și în jurul meu de vreun an încoace. Până atunci o să îmi ascund în continuare lacrima care se ivește în colțul ochilor când cineva îmi spune despre frumusețea lor, pe care acum eu o consider nulă fiindcă sunt lipsiți de gingășia Cerului, blândețea Lui chiar, purtând acum în ei toate umbrele ce s-au adunat în mine iar fiind pusă față în față cu durerea de a mai fi pierdut încă odată nimicul pe care credeam că îl am și că e totul.