A fost un timp

A fost un timp când credeam că exist la modul frumos în mintea ta. A fost un timp când mă simțeam parte a ta, pentru că tu m-ai făcut să mă simt așa. A fost acel timp în care orele uitau de noi sau noi de ele și vorbele nu cunoșteau distanțe, nici limitări, timpul în care credeam că te cunosc. Zâmbeam gândindu-mă că puțin câte puțin te învăț, începând de la părțile tale întunecate, dorindu-mi să ajung să te cunosc complet, ca entitate, nu doar ca parte a unui întreg, până când avea să-mi orbească ochii lumina puternică în care te înconjurai. Atunci eu însămi purtam lumina și eram altfel. Acum eu sunt doar o umbră speriată încă o dată de viață și cruzimea cu care aceasta mă întâmpină mai mereu iar tu omul care se joacă de-a v-ați ascunselea cu Dumnezeu sperând la minunea întâmplării. Nu știu în ce mod m-aș putea întoarce la geneza ființei ca să dobândesc iar lumină, nu știu nici dacă tu o vei mai îmbrăca vreodată pentru că deși îți dorești la fel de mult ca mine ca acest lucru să se întâmple, te îndepărtezi mereu de ea căutând-o acolo unde pasiunea se naște, ca o trădare continuă a tinereții. Fără de lumina aceasta în forma ei cea mai pură nu se poate intra pe porțile iubirii reale, cea care rezistă tuturor adversităților. Lumina decide finalitatea, absența ei fiind damnarea la un alt eșec, iar eșecurile adunate te împing puțin câte puțin spre marginea prăpastiei. Dacă ai fi îmbrăcat în ea, ai intra demn în cetatea de foc, asemeni unui cavaler învingător în luptă, însă fără de ea, fruntea ți-e mereu grea de lipsa de a ști pacea și ajungi să pășești în cetate cu fruntea plecată, ca unul căruia îi este rușine de înfrângerea pe care în adâncuri o conștientizează. Asta e diferența dintre noi, faptul că deși m-a durut să admit, ți-am mărturisit acum mult timp că fără de lumină nimic nu își are rostul dorindu-mi din răsputeri să mă întorc în lumina din care am fost luată. Acum, deși doare, îmi doresc același lucru și mă voi întoarce acolo, în lumină, pentru ca mai apoi să pot intra cu fruntea sus, încrezătoare că am învins cu adevărat totul, pe porțile iubirii adevărate. Toată teama și neliniștea însă prind încă o dată forma chipului tău, îngrijorarea fiind acel nou eșec cauzat de absența reală a luminii nu doar din inima și mentalul tău cât și din viața ta. Îmi doresc să mă înșel. Îmi doresc să poți să te întorci în lumină trăind în același timp roșul aprins, însă pentru mine una știu clar în ce ordine trebuie să se aștearnă acestea două pentru ca în poza finală să existe zâmbet, si anume primul lucru e să-mi revin, apoi să mă îndrăgostesc. Poate tu ești altfel, acea excepție care infirmă regula și vei avea parte de bucurie pe gratis, chiar dacă alegi să le ordonezi descrescător, punând amorul înaintea luminii însă dacă nu va fi așa, va trebui să înveți singur viața altfel ca să ajungi cu adevărat în lumină pentru că mă simt într-ul fel responsabilă că nu ai ajuns acum acolo. Poate fără de prezența mea luai alte decizii, mai bune pentru tine și ajungeai să te înconjori de perfect mult mai devreme pentru ca acum să ai siguranța victoriei pentru că undeva în adâncuri și pe tine te încearcă gândul negru al unui vis destrămat de întunericul din tine. Cu alte cuvinte, îmi pare rău că ți-am încurcat viața prin prezență. Dacă aș putea aș lua fiecare moment în parte și l-aș aranja altfel, numai să-ți fie ție bine.