duminică, septembrie 26

Când greierii plâng

„Câteva clipe mai devreme, Dumnezeu zugrăvise cerul cu o mixtură de negru și bluemarin, după care îl pătase cu rotocoale răsucite de bumbac și pulverizase răzleț fire de auriu, mai mari și mai mici. (...) Poate că Dumnezeu era pe undeva pe-aicea, jos, bându-Și cafeaua. ”

„Emma îmi spusese odată că unii  oameni își petrec toată viața încercând să fugă de Dumnezeu, dorind probabil să ajungă undeva unde El nu fusese încă. (...) Problema e, spunea ea, că oamenii aceștia își petrec toată viața într-o continuă căutare și goană, iar când ajung la destinație, constată că El trecuse deja pe acolo.”

„-Acesta e domnul Potter. (...) Îi place limonada cu zahăr mult, dar nu e ca alții dintre clienții mei. Unora le trebuie mai mult zahăr decât altora pentru că ei sunt acri.”

„Un lucru pe care l-am învățat la școală, cândva în nopțile acelea lungi, a fost că dacă pui suficiente întrebări cumsecade, genul de întrebări care zgândăresc puțin problema, dar fără a o aborda direct, oamenii îți oferă de obicei ceea ce dorești. Să știi ce să întrebi și când să întrebi și mai important decât orice, cum să o faci, este egal cu a începe o conversație destul de bunicică de purtat la patul de spital al cuiva.”

„Draga mea, noi suntem făuritorii muzicii și tot noi cei care ne visăm visele.”

„Am ajuns ca apa care se scurge, și toate oasele Mi se despart; Mi s-a făcut inima ca ceara și se topește înlăuntrul Meu.”

„Frumusețea este atât misterioasă, cât și grozavă. Dumnezeu și demon războindu-se, iar câmpul de luptă este însăși inima omului.”

„la urma urmei, ce este minciuna? Nimic decât adevărul deghizat.”

„Sfântul Augustin a spus-o cel mai frumos: Tu atingi inima omului, ca să-și găsească plăcerea preamărindu-Te pe Tine, pentru că Tu ne-ai creat pentru Tine, iar inima noastră nu are astâmpăr până nu-și găsește odihna în Tine.”

„Puzzle-urile mă sileau să privesc un anumit lucru din diferite unghiuri înainte să trec mai departe, să privesc iar și iar, și chiar încă o dată, pentru fiecare piesă- indiferent cât de mică sau aparent insignifiantă- era importantă pentru imaginea de ansamblu.”

„Moartea oricărui om mă vlăguiește, pentru că eu sunt parte a omenirii...de aceea nu căuta niciodată să afli pentru cine bat clopotele (...) căci bat pentru tine.”

„Inima are rațiunile ei, care nu au nicio legătură cu rațiunea însăși.”

„oamenii și-au petrecut toată viața în căutarea Sfântului Graal, a izvorului tinereții și a centrului universului. De ce să cauți atât de departe când se află tocmai aici, în pieptul fiecărui om de pe planetă?”

„Dragostea nu este o unealtă și nici inima unei femei nu este un obiect.”

„-N-ai decât să crezi minciuna asta, dacă așa vrei, dar dacă lucrezi la o bancă, nu te apuci să studiezi bancnotele false pentru a recunoaște una reală. Ci o vei studia amănunțit pe cea reală pentru a o deosebi de orice fals.”

„Mai presus de orice, păzește-ți inima căci din ea ies izvoarele vieții.”

„Vreau să trăiesc înseamnă în orice limbă același lucru: vreau să trăiesc.”

„A fost cel mai frumos timp, a fost cel mai rău dintre timpuri... a fost izvorul speranței, a fost iarna disperării, aveam totul înainte și n-aveam nimic.”

„Viața nu este decât o umbră plutitoare, un actor sărman ce timp de-un ceas se preumblă țanțoș și plin de neliniște pe scenă, și-apoi vocea i se stinge; este o poveste relatată de un prost, gălăgioasă, plină de furie și care nu reprezintă nimic.”

„Inimii grai nu-i trebuiește...”

„Uneori cred că iadul are de fapt două locații: una este locul în care poți sfârși, dar în același timp există și un alt loc pe care-l experimentezi înainte să ajungi acolo. (...) Ideea este că iadul înseamnă să trăiești fără dragoste.”

„Toate inimile se opresc, Annie. Dar ceea ce contează este ceea ce faci cu ea până mai bate.”

...o mică parte din romanul lui Charles Martin.

vineri, septembrie 17

Recviem


„Nu-ți mai e cald în nopțile toride...

Nu-ți mai e frig în iernile târzii...

Nu-ți mai e foame...

Nu-ți mai e sete...

Nu ai dureri...

și nu ai insomnii...


Nu-ți mai e dor atât de o scrisoare...

Pe noptieră, la spital, de flori...

De-o lacrimă cerând târziu, iertare...

O, nici măcar de mine nu ți-e dor!


Întins în lungul scândurilor goale,

Ți-ai pus și visul vieții, arzător...

Și câte-aveai de pus în rânduială!

Și cum te-ai smuls din toate, de ușor! 


Au curs deasupra ploile de toamnă,

zăpezile și florile, sub vânt...

Așa ușor te-ai petrecut

În vârfuri, ai plecat de pe pământ... ”

(...)

                                            Tatiana Topciu


Mai vreau străzi!

Iubesc orașul natal, unde mi-am petrecut partea cea mai mare din viață până în prezent. E locul potrivit pentru a-ți crește copiii, unde timpul are nesfârșită răbdare cu oamenii. E locul în care domnește liniștea, unde pot să mă plimb liniștită de una singură în miez de noapte.  E locul cu oameni mai puțin îngândurați și mai mult visători. E acolo unde cerul are un altfel de albastru iar soarele răsare în chip tainic zi de zi la fereastra camerei mele care mi-a fost de atâta timp adăpost atât al ființei cât și al sufletului. Aș putea spune multe despre el dar nu vreau să-l elogiez prea mult. 

Singurul reproș pe care pot să îl aduc e numărul limitat de străzi pe care să îmi port pașii. De-o vreme, singurul lucru care îmi descrețește fruntea de gânduri și care mă aduce într-o stare de anestezie e această plimbare în neant, cu privirea pierdută și mintea goală, fără de întrebări. Asta îmi aduce puțină liniște însă partea proastă e că deși aș vrea ca numărul pașilor să crească de la o zi la alta orașul ăsta mă limitează. Și liniștea aia pe care o doresc se tot îndepărtează și încerc să o prind și nu pot.

Mai vreau străzi! Construiți dom'le mai multe străzi în orașul ăsta ca oamenii să-și apuce frumos de mână liniștea sufletului și să aibă unde să se plimbe de mână de la răsărit până la asfințit și de la asfințit până la răsărit. 

Până atunci, vine clipa când va trebui să plec acolo unde poate îmi voi prinde din urmă liniștea.

sâmbătă, septembrie 11

caledfwlch

A trecut ceva timp de când s-a lăsat Νύξ între mine și vise. 

Νύξ e mai mult decât intervalul acela dintre apusul soarelui și răsăritul lui, e mai mult și decât întunericul ce se lasă în acea perioadă. E liniștea imensă dintre noi. E sabia cu două tăișuri asemeni caledfwlch-ului. 

Caledfwlch (Excalibur) era folosită de acel a cărui inimă purta gânduri nobile și nu egoiste, care dorea dreptatea și nu călcarea în picioare a tablelor legii. Cu toate astea indiferent cine era acela atunci când acțiunile sale o presupuneau pe Excalibur cineva era rănit. Parcă aș vorbi aici de două realități paralele, cea a celui care îndreaptă și cea a celui îndreptat. Cel care îndreaptă oricare ar fi el, în momentul în care ține în mână Caledfwlch se bucură pentru ceea ce urmează, pentru dreptatea ce va să vină, în schimb, inima îndreptatului se rupe în mii de fragmente odată cu începerea executării acelei dreptăți. Și cine are dreptul să judece pe unul sau pe celalălat pentru sentimentele care îi încearcă? Punându-ne o clipă în fiecare dintre cele două posturi vom vedea că am fi la fel, învingători sau învinși. Dubla realitate corespunde unei săbii cu dublu tăiș.

Dublu tăiș așa ca și Νύξ, aflată abia la începuturile ei. Dublu tăiș ca și tăcerea noastră sau a oricui. Te bucură și în același timp te sfâșie cu fiecare secundă.

De fapt noi suntem duali, când învingători, când învinși ai unui joc ce pare uneori să nu aibă sfârșit.  Să nu uităm însă că aparențele sunt înșelătoare, că acel sfârșit poate surveni mai curând decât ne așteptăm și că Adio e un cuvânt care în cele mai multe cazuri durează o veșnicie.

joi, septembrie 9

vineri, septembrie 3

De vorbă cu Iehova-lire sau Cafea cu aromă de vanilie.

 

E iar septembrie și e târziu. Îmi beau cafeaua în miez de noapte. Execut mișcările ca pe un clișeu încă de la început. Torn apa, adaug cafea. Fierbe. O iau de pe foc îmi iau cana preferată și pun în ea jumătate lapte, jumătate elixir negru. Lipsește doar zahărul și vanilia ca totul să fie perfect. Revin. Acum e bine. Nimic nu-i nou. Încep să beau, tac și Aștept. Probabil dimineața. Mă frământ de mine, de cei dragi și lume. Îmi zboară gândul spre zări aflate acum în negură. E doar o noapte, știu că odată cu dimineața toate astea vor fi iar albastre așa cum e Cerul.

Îngenunchez. Sufletul mi-era demult acolo, în genunchi. Și iar aștept.

O clipă mai târziu totul ia altă turnură. 

Al meu Iehova-lire Își face simțită prezența. Mă ia de mână și mă ridică motivând că e timpul să nu mai fie nici regrete, nici dureri. Mă poftește la masa și Își toarnă și El elixir. Precizează însă că Îl preferă amar, ca atunci, pe cruce apoi se așează. Amuțesc. Pentru o clipă mă pierd. Aș avea atâtea și atâtea să-I spun însă ceva mă oprește. Îmi ajunge parcă să-I privesc Chipul biciuit de atâtea ori chiar de mâna mea și încep să-mi curgă picături calde din ochi, una după alta. Nu mai contenesc oricât încerc să mă abțin. Aș vrea să-mi cer iertare dar nici măcar asta nu mai pot.

Și El îmi vorbește în continuare, și eu tac și ascult. Și-mi spune așa frumos despre cum m-a iubit dinainte să mă fi născut, cum m-a ales din pântecele mamei și cât de perfect m-a creat pentru Planul Său. Își întinde mâna și îmi atinge ochii. Numără încă o lacrimă apoi mă privește și îmi spune că e momentul să realizez că El e lângă mine și că puterea Lui îmi este îndeajuns pentru toate. Știam așa de bine toate astea dar acum e altfel. Parcă privesc cu alți ochi viața-mi și înțeleg cu adevărat de ce mă vrea cu gelozie doar pentru El.

Apoi, amintește ceva de Marea Uitării și îmi zice că opera vieții mele așteaptă să fie rescrisă și că a venit momentul să lucrăm la asta, înainte să piară și ultimele fire de nisip din Clepsidră. Undeva în mine realizez cât timp am pierdut scriind singură ceva inutil și că acum în loc de un început stângace aș fi putut avea o parte din Cer.

Se ridică.

-Stai! Nu pleca, te rog! Nu înainte să... Mulțumesc.

-Cel mai bun mod de a mulțumi pentru Iubire e să iubești la rândul tău.

Sapiența Sa mă face să amuțesc din nou pentru o clipă. Înainte să apuc să mă dezmeticesc simt cum mă cuprind brațele-I străpunse cândva. Ceva din mine piere. Se nasc milioane de noi sentimente. Simt cum ființa-mi e refăcută din temelii. Închid ochii. Nu mai simt nici neliniștea, nici frica, nici tristețea fără de margini. Totul a fost transfigurat. A rămas în mine doar eterna Lui șalom.

Clipe mai târziu mă trezesc singură. Noian de mistere. Întrebări. O clipă, îndoială. Apoi Zâmbesc. Dau cu ochii de cana de cafea. Mi-e goală. Lângă ea mai stă o cană. Tot goală.  E evident.

E noapte și e septembrie. Dar nu mai e orice noapte de septembrie ci una ieșită din sferele realului. E noapte de septembrie cu Iehova-lire și cafea. Să fie cu vanilie și șalom întreaga-mi viață.

joi, septembrie 2

Herbst

                  Toamnă

Cad frunzele, cad ca din depărtare,

de parcă vestejesc grădini în ceruri,

cu gesturi de negare cad, de-a rândul.

 

Iar nopţile, cum cade greu pământul

din toate stelele, într-o însingurare. 

 

Noi toţi cădem. Şi mâna asta, iată.

Căderea, vezi, e-n toţi şi în oricine,

Şi totuşi, este Unul care ţine

nespus de blând, pe mâini, căderea toată.

Rainer Maria Rilke