punct. nu virgulă

răstimpuri sau zâmbet pe obraji copilăriei.

„mi-e a cuvinte dorul

mi-e a dor bucuria

mi-e a bucurie așteptarea

mi-e a așteptare tăcerea...”

Te văd zâmbind a blândețe. Imaginea aceasta nu minte, ci e simbolul mut al transcenderi tale.

Mi-e clipa umplută de sfâșierea așteptării și-n gânduri râd cu lacrimi și alerg prin ochiuri de cer.

Nu am uitat limba noastră. Deși au trecut ani peste vara aia în care drumurile noastre au căpătat forme diferite, încă nu am nevoie de dicționar ca să înțeleg jumătățile de vorbe.

Nu credeam a te regăsi vreodată. Nu după ce au trecut atât de multe anotimpuri de la acele începuturi noi.

În timpul ăsta eu am murit repetat și-am înviat purtând în mine un dor de Alb. L-am îmbrățișat în 17 iunie 2007. Curând vor fi trecut 4 ani de atunci și iată!

4 ani de pași în Țara Minunilor!

Iar ultima dintre ele ești tu, draga mea.

Tu, ești omul frumos al copilăriei mele.

Îmi amintesc unde ne-au purtat pașii, jocurile, cânturile, nebuniile.

Apoi tăcerile și absența.

Tristețea de a te vedea atât de departe de Albul meu mult iubit.

Nu credeam să-nveți a muri vreodată, deși speram.

Și totuși, ai început să crești în palma Lui, udată de rugăciunile celor dragi ție.

Uneori, mi te punea și mie pe inimă ajungând să rostesc numele tău în dialogurile mele cu Albastrul, deși îndoiala urla în mine mai tare decât credința.

Azi, 29 mai 2011, am primit o palmă a fericirii ca să mă trezesc la credința adevărată. Aia pe care am cunoscut-o acum 4 ani.

Pe-o margine de primăvară lacrimile nefericirii au devenit lacrimile bucuriei, distanța s-a transformat în aproape, iar tăcerea depărtării e acum tăcerea bucuriei în forma ei pură, rămânerea fără de cuvinte.

Atunci mi-ai fost dragă. Acum mi-ești și mai și.

Atunci mi-ai fost prietenă. Acum mi-ești soră.

Am fost pierdute, dar ne-am regăsit.

Am murit, dar am înviat amândouă.

De azi, purtăm împreună Albul picurat peste noi în zbor de harpe.

Acum nu ne rămâne nimic altceva de făcut decât, în înălțimi și adâncimi, să reflectăm împreună Albastrul Cerului până când se sfârșesc filele calendarului.

Draga mea, ești zâmbetul așezat pe obraji nu doar ai copilăriei mele, ci și al prezentului meu.

Și-aveam nevoie de acest zâmbet- minune pură a Divinului- pentru ca obrajii aceștia să plângă de atingerea fericirii, nu a răului, iar îndoielile inimii să devină credințe indiferent de timpul necesar împlinirii lor.

Să-ți fie și ție inima plină de zâmbetele credinței atât la atingerea fericirii cât și la cea a răului iar Albul pe care l-ai îmbrățișat și tu să te facă să radiezi veșnic Lumina, până la întoarcere în Albastrul din care ai fost desprinsă.

ușa Ideilor Pure.

„Acesta este dialogul frumosului cu lumea, unde realul, în numele lucidității, rănește ființa, în timp ce frumosul, în numele iubirii, o înfrumusețează permanent.

Se obișnuiește să se vorbească despre delirul dragostei, acel ce te orbește și te face să nu mai vezi realitatea. Dar nimeni nu vorbește despre delirul mediocrității, acea beție a lucrurilor meschine (mărunte), care-și cer dreptul la suveranitatea ființei tale, doar prin majoritatea lor covârșitoare, sabotând în permanență visul de a fi om, și a cărui urmare este urâțirea continuă a vieții.

Frumosul rănit de sabia realului își lasă sângele ca jertfă (asupra acestuia), dar, ce ciudat, numai așa, rănit, frumosul înfrumusețează!

Iar realul, astfel înfrumusețat, pleacă la drum cu o altă inimă.

Este nevoie de această rănire a frumosului, ca realul să nu cadă odată cu istoria, să fie salvat de vremelnicia ei și de registrul său minor. Fiecare om frumos poartă parcă, precum o moștenire hristică, cununa de spini a realității. Dar tocmai acest sacrificiu al frumosului face ca realitatea să devină o altă realitate.

Și patosul iubirii sacrifică cuvintele, iar iubiții abia murmură și se iubesc tăcând. Tăcerea iubiților este o altă realitate, mai mare, mai adevărată și mai apropriată de Dumnezeu. Tăcerea iubiților este căldura ce iese din focul în care au ars toate cuvintele de iubire.”

(Dan Puric)

Am trăit mereu cu iluzia acelui delir al dragostei de care vorbește domnul Dan Puric, delir care se dovedea în final a fi apusul mediocrității, beție nu a lucrurilor meschine, ci a propriei mele minți.

Prezentul e urâțit de trecut, iar viitorul rănit de realitatea care-mi ucide visul de a intra vreodată pe ușa Ideilor Pure. Dincolo de ea stă acea altă realitate, cea a omului frumos, care nu e mereu prea ocupat în a-și întoarce chipul de la banalitatea cotidianului și a privi în direcția de unde se naște simfonia perfectă a inimilor rănite de real. Omul frumos știe că acolo începe și se termină fericirea.

Această ușă îmi stă înainte ferecată iar cheile le are nimeni altul decât Creatorul Ideilor Pure, cel care nu obosește în a compune simfonie cu simfonie, și nici în a mă ierta de fiecare dată când în loc să cer fericirea pe drept încerc să dau cu bolovanii necredinței (necredința de a primi ce am cerut, pentru că poate nu îmi aparține) în lacătele ce țin încuiată singura cale de a ajunge la omul frumos ca să mă învețe dimensiunile fericirii.

Poate nu e necredință, poate e doar nerăbdare, poate durerea care mă aruncă mereu mai adânc în golul plin cu amărăciune din care îmi stâmpăr zi de zi ființa, nu pentru că vreau ci pentru că trebuie, însă, în definitiv, am început să obosesc de atâta zbucium zadarnic.

Poate că aici trebuia să ajung. Poate că trebuie să obosesc și să renunț. Poate că e una din clipele alea când renunțarea e prețul, dar dacă renunțând nu se va întâmpla acea altă realitate, mai mare și mai adevărată?

Sau poate că omul frumos e doar o plăsmuire și atunci o să plec la drum nu cu o altă inimă, precum realul înfrumusețat de rănire ci cu una mult prea obosită de veșnicele urâțiri ale acestuia ca să mai ajungă vreodată în siguranță înapoi în forma de idee pură în mâinile Creatorului.

vorbești fluent limba tăcerilor mele.

Am ales să mor azi, de 19 mai. Să mor în gândurile pline ochi.

Să zâmbesc de azi cu zâmbetul ăla la care i-am zis mereu cu chipul senin de schimonosit: mâine.

Să nu mai clipesc de azi când te pronunț, să nu mai curgă dâre argintii pe fața mea.

Să nu-mi mai spună nesomnul că de când s-a scuturat copacul cu cioburi m-am mulțumit să le strâng cuminte pe toate, în ciuda roșului de rodie a tălpilor sufletului. De azi, suficient cu marginile sticloase.

De ajuns cu îngeri închiși în cercurile timpului, mult prea obișnuiți să călătorescă singuri.

Azi, e gata cu miopia verdelui.

Fără reproșuri strigate de sus.

Fără să fii întrerupt.

Fără înțelesuri prea multe.

În tăcere nu se râde prea des.

Dar Tu vorbești fluent limba tăcerilor mele.

„La pianul acesta mut

emoțiile sar

cântând vindecare

ca-ntr-un frenetic dans

al notelor muzicale.

La pianul acesta tăcut,

lumea așteaptă

sunetul cunoscut:

tu doar îți pleci urechea

și-l auzi cu nemurirea.

La pianul acesta închis

ce n-a cunoscut mâna,

cu ochii sorbind cerul deschis

îți umplu fruntea

de oceane

și visez că învii...” C-D. Luncan

Am ales să mor în gândurile pline ochi ale inimii mele de azi, 19 mai.

și calc strâmb de fiecare dată când vreau să zbor.

„du-te și întreabă-l poate să-ți spună

cât costă absențele rotundul din picătura de ploaie

întreabă veștile despre tine

cât cost eu când trec ușurel caravane

de nimeni chemate în nisipurile nostalgiei

apoi o poveste pune dop sticlelor cu iluzii

de parcă o poveste nu-i tot o iluzie

spune rânjind osul de la genunchi

supărat că meniscul s-a rupt febra crește

și calc strâmb de fiecare dată când vreau să zbor”

I. Piroșca

Cea mai frumoasă parte din mine

Cu eu și tu

„Nu știu de ce calc încet printre poemele tale.

Falnice cresc, vin caravane de dor.

Tai și mănânc și litera mi se prăvale

ploaie albastră peste ochi, ca dintr-un nor.

Știi tu mai mult decât biata silabă sau ce

mă surpă în gânduri de numai în flăcări mai ies

cum ies din petale alburi curate și-mi e

chipul răsfrânt de un râu peste sine sumes.

Te-am întrebat cu o pretutindeni și rugă mirare,

iar tu ai răspuns prietenește cu singurul loc

din lumea și tăcere și cântare

cu eu și tu și totul și deloc...”

I. Piroșca

din memoriile unei artiste. (4)

„În cartea asta nu-s necazuri, toți sunt fericiți.

Dar e numai volumul întâi.”

Și greu căzu peste ființa ei următorul volum.

Tot tânără și curiosă de viață și de stări sufletești scruta aerul necontenit însă acum nu se mai simțea la fel de liberă. Acum tot ce-și dorea era să-și îngroașe cât putea epiderma sufletului până când reușea să o facă impermeabilă.

Valsul lui Chopin acompania zbaterea ei. Rapsodia tumultuoasă a lui Liszt semăna cu furtuna ce se iscase în adâncurile sale.

Ipocrizia era inutilă.

Pune ordine în amor! își striga. Singura dragoste reală e cea supusă rațiunii.

Se hotărâse. Nu. Nu iubea. Nu vroia să iubească.

Nimeni nu iubește când nu speră măcar inconștient să fie iubit. Și ea nu spera. Nici măcar nu mai dorea, deși existența lui încă îi tulbura inima. Și el știa.

Era atât de femeie și totuși atât de copilăresc suavă.

Îi ținuse mâna într-a lui mai mult decât trebuia.

Problema era simplă. Cu tot intermezzoul ăsta stupid de care nu vorbise niciodată păstrase încă din adolescență curiozitatea de a ști cum să se poarte într-o experiență de psihologie pe sufletul lui sau mai cu seamă al ei.

Era un joc. Și jocul acesta, Dumnezeu poate ști unde ducea!

Ea știa doar că îi slăbeau puterile. Autorul îi scria să nu descurajeze ci să alerge. Să facă precum el: Ia pana, scrie, scrie și iar scrie.

Scrisul e o formă de a da. Ea nu știa ce voluptate este a dărui, a-l face prin gestul acesta simbolic puțin al tău.

Supremă debrutalizare a vieții, scrisul ăsta. Ritmuri de eter, rătăcite pe pământ din muzica de sfere.

Nu se simțise niciodată ca astăzi. Toată poezia vieții, toată emoția pe care o dă o floare de câmp dăruită aparent în treacăt, răsăritul de soare privit de pe o bancă stingheră, adierea de vânt din părul ei, toate vorbeau despre iubire însă prețul lor integral era gândul morții.

O întrebă:

„-Duduie, mata poți urî?

-Pot! Mie nu mi-i indiferent nimeni, eu nu-s filozoafă- ca alții. Eu urăsc, iubesc, disprețuiesc...

-De ce mi-ai spus că-s filozof? Crezi că eu nu pot urî?

-Cred. Mata disprețuiești, nu urăști, te cunosc eu bine. Disprețuiești pe toată lumea și n-ai dreptate... dar îmi pare bine că ești așa.

-Să zicem că-i adevărat. De ce-ți pare bine?

-Pentru că omul care disprețuiește pe toți mă prețuiește totuși pe mine. Vezi ce egoistă sunt?”

Singura salvare încă posibilă pentru cei doi era absența.

Napoleon, un om destul de priceput în strategie și care nu obișnuia să fugă în fața coaliției lumii întregi spune că victoria cea mai sigură în amor este fuga. Dar n-o să fugi!...

O să-ți inventezi un milion de argumente, unul mai ipocrit decât altul și mai sofistic.

Suiți pe un zid năruit, lat cât un trotuar, aveau în față una din cele mai melodioase priveliști, clasică prin frumusețea fină a peisajului. Fără a mai despica prea mult firul în patru, după un ceas de izolare cu Ea în albastru, și-au luat adio cu ezitări și cu păreri de rău de la priveliștea ce le dăduse puțin senzația și a eternității și a vremelniciei.

(text aranjat prin preluare de fragmente din romanul Adela de Garabet Ibrăileanu)

Sometimes I feel like...