ușa Ideilor Pure.

„Acesta este dialogul frumosului cu lumea, unde realul, în numele lucidității, rănește ființa, în timp ce frumosul, în numele iubirii, o înfrumusețează permanent.

Se obișnuiește să se vorbească despre delirul dragostei, acel ce te orbește și te face să nu mai vezi realitatea. Dar nimeni nu vorbește despre delirul mediocrității, acea beție a lucrurilor meschine (mărunte), care-și cer dreptul la suveranitatea ființei tale, doar prin majoritatea lor covârșitoare, sabotând în permanență visul de a fi om, și a cărui urmare este urâțirea continuă a vieții.

Frumosul rănit de sabia realului își lasă sângele ca jertfă (asupra acestuia), dar, ce ciudat, numai așa, rănit, frumosul înfrumusețează!

Iar realul, astfel înfrumusețat, pleacă la drum cu o altă inimă.

Este nevoie de această rănire a frumosului, ca realul să nu cadă odată cu istoria, să fie salvat de vremelnicia ei și de registrul său minor. Fiecare om frumos poartă parcă, precum o moștenire hristică, cununa de spini a realității. Dar tocmai acest sacrificiu al frumosului face ca realitatea să devină o altă realitate.

Și patosul iubirii sacrifică cuvintele, iar iubiții abia murmură și se iubesc tăcând. Tăcerea iubiților este o altă realitate, mai mare, mai adevărată și mai apropriată de Dumnezeu. Tăcerea iubiților este căldura ce iese din focul în care au ars toate cuvintele de iubire.”

(Dan Puric)

Am trăit mereu cu iluzia acelui delir al dragostei de care vorbește domnul Dan Puric, delir care se dovedea în final a fi apusul mediocrității, beție nu a lucrurilor meschine, ci a propriei mele minți.

Prezentul e urâțit de trecut, iar viitorul rănit de realitatea care-mi ucide visul de a intra vreodată pe ușa Ideilor Pure. Dincolo de ea stă acea altă realitate, cea a omului frumos, care nu e mereu prea ocupat în a-și întoarce chipul de la banalitatea cotidianului și a privi în direcția de unde se naște simfonia perfectă a inimilor rănite de real. Omul frumos știe că acolo începe și se termină fericirea.

Această ușă îmi stă înainte ferecată iar cheile le are nimeni altul decât Creatorul Ideilor Pure, cel care nu obosește în a compune simfonie cu simfonie, și nici în a mă ierta de fiecare dată când în loc să cer fericirea pe drept încerc să dau cu bolovanii necredinței (necredința de a primi ce am cerut, pentru că poate nu îmi aparține) în lacătele ce țin încuiată singura cale de a ajunge la omul frumos ca să mă învețe dimensiunile fericirii.

Poate nu e necredință, poate e doar nerăbdare, poate durerea care mă aruncă mereu mai adânc în golul plin cu amărăciune din care îmi stâmpăr zi de zi ființa, nu pentru că vreau ci pentru că trebuie, însă, în definitiv, am început să obosesc de atâta zbucium zadarnic.

Poate că aici trebuia să ajung. Poate că trebuie să obosesc și să renunț. Poate că e una din clipele alea când renunțarea e prețul, dar dacă renunțând nu se va întâmpla acea altă realitate, mai mare și mai adevărată?

Sau poate că omul frumos e doar o plăsmuire și atunci o să plec la drum nu cu o altă inimă, precum realul înfrumusețat de rănire ci cu una mult prea obosită de veșnicele urâțiri ale acestuia ca să mai ajungă vreodată în siguranță înapoi în forma de idee pură în mâinile Creatorului.