„mi-e a cuvinte dorul
mi-e a dor bucuria
mi-e a bucurie așteptarea
mi-e a așteptare tăcerea...”
Te văd zâmbind a blândețe. Imaginea aceasta nu minte, ci e simbolul mut al transcenderi tale.
Mi-e clipa umplută de sfâșierea așteptării și-n gânduri râd cu lacrimi și alerg prin ochiuri de cer.
Nu am uitat limba noastră. Deși au trecut ani peste vara aia în care drumurile noastre au căpătat forme diferite, încă nu am nevoie de dicționar ca să înțeleg jumătățile de vorbe.
Nu credeam a te regăsi vreodată. Nu după ce au trecut atât de multe anotimpuri de la acele începuturi noi.
În timpul ăsta eu am murit repetat și-am înviat purtând în mine un dor de Alb. L-am îmbrățișat în 17 iunie 2007. Curând vor fi trecut 4 ani de atunci și iată!
4 ani de pași în Țara Minunilor!
Iar ultima dintre ele ești tu, draga mea.
Tu, ești omul frumos al copilăriei mele.
Îmi amintesc unde ne-au purtat pașii, jocurile, cânturile, nebuniile.
Apoi tăcerile și absența.
Tristețea de a te vedea atât de departe de Albul meu mult iubit.
Nu credeam să-nveți a muri vreodată, deși speram.
Și totuși, ai început să crești în palma Lui, udată de rugăciunile celor dragi ție.
Uneori, mi te punea și mie pe inimă ajungând să rostesc numele tău în dialogurile mele cu Albastrul, deși îndoiala urla în mine mai tare decât credința.
Azi, 29 mai 2011, am primit o palmă a fericirii ca să mă trezesc la credința adevărată. Aia pe care am cunoscut-o acum 4 ani.
Pe-o margine de primăvară lacrimile nefericirii au devenit lacrimile bucuriei, distanța s-a transformat în aproape, iar tăcerea depărtării e acum tăcerea bucuriei în forma ei pură, rămânerea fără de cuvinte.
Atunci mi-ai fost dragă. Acum mi-ești și mai și.
Atunci mi-ai fost prietenă. Acum mi-ești soră.
Am fost pierdute, dar ne-am regăsit.
Am murit, dar am înviat amândouă.
De azi, purtăm împreună Albul picurat peste noi în zbor de harpe.
Acum nu ne rămâne nimic altceva de făcut decât, în înălțimi și adâncimi, să reflectăm împreună Albastrul Cerului până când se sfârșesc filele calendarului.
Draga mea, ești zâmbetul așezat pe obraji nu doar ai copilăriei mele, ci și al prezentului meu.
Și-aveam nevoie de acest zâmbet- minune pură a Divinului- pentru ca obrajii aceștia să plângă de atingerea fericirii, nu a răului, iar îndoielile inimii să devină credințe indiferent de timpul necesar împlinirii lor.
Să-ți fie și ție inima plină de zâmbetele credinței atât la atingerea fericirii cât și la cea a răului iar Albul pe care l-ai îmbrățișat și tu să te facă să radiezi veșnic Lumina, până la întoarcere în Albastrul din care ai fost desprinsă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu