„În cartea asta nu-s necazuri, toți sunt fericiți.
Dar e numai volumul întâi.”
Și greu căzu peste ființa ei următorul volum.
Tot tânără și curiosă de viață și de stări sufletești scruta aerul necontenit însă acum nu se mai simțea la fel de liberă. Acum tot ce-și dorea era să-și îngroașe cât putea epiderma sufletului până când reușea să o facă impermeabilă.
Valsul lui Chopin acompania zbaterea ei. Rapsodia tumultuoasă a lui Liszt semăna cu furtuna ce se iscase în adâncurile sale.
Ipocrizia era inutilă.
Pune ordine în amor! își striga. Singura dragoste reală e cea supusă rațiunii.
Se hotărâse. Nu. Nu iubea. Nu vroia să iubească.
Nimeni nu iubește când nu speră măcar inconștient să fie iubit. Și ea nu spera. Nici măcar nu mai dorea, deși existența lui încă îi tulbura inima. Și el știa.
Era atât de femeie și totuși atât de copilăresc suavă.
Îi ținuse mâna într-a lui mai mult decât trebuia.
Problema era simplă. Cu tot intermezzoul ăsta stupid de care nu vorbise niciodată păstrase încă din adolescență curiozitatea de a ști cum să se poarte într-o experiență de psihologie pe sufletul lui sau mai cu seamă al ei.
Era un joc. Și jocul acesta, Dumnezeu poate ști unde ducea!
Ea știa doar că îi slăbeau puterile. Autorul îi scria să nu descurajeze ci să alerge. Să facă precum el: Ia pana, scrie, scrie și iar scrie.
Scrisul e o formă de a da. Ea nu știa ce voluptate este a dărui, a-l face prin gestul acesta simbolic puțin al tău.
Supremă debrutalizare a vieții, scrisul ăsta. Ritmuri de eter, rătăcite pe pământ din muzica de sfere.
Nu se simțise niciodată ca astăzi. Toată poezia vieții, toată emoția pe care o dă o floare de câmp dăruită aparent în treacăt, răsăritul de soare privit de pe o bancă stingheră, adierea de vânt din părul ei, toate vorbeau despre iubire însă prețul lor integral era gândul morții.
O întrebă:
„-Duduie, mata poți urî?
-Pot! Mie nu mi-i indiferent nimeni, eu nu-s filozoafă- ca alții. Eu urăsc, iubesc, disprețuiesc...
-De ce mi-ai spus că-s filozof? Crezi că eu nu pot urî?
-Cred. Mata disprețuiești, nu urăști, te cunosc eu bine. Disprețuiești pe toată lumea și n-ai dreptate... dar îmi pare bine că ești așa.
-Să zicem că-i adevărat. De ce-ți pare bine?
-Pentru că omul care disprețuiește pe toți mă prețuiește totuși pe mine. Vezi ce egoistă sunt?”
Singura salvare încă posibilă pentru cei doi era absența.
Napoleon, un om destul de priceput în strategie și care nu obișnuia să fugă în fața coaliției lumii întregi spune că victoria cea mai sigură în amor este fuga. Dar n-o să fugi!...
O să-ți inventezi un milion de argumente, unul mai ipocrit decât altul și mai sofistic.
Suiți pe un zid năruit, lat cât un trotuar, aveau în față una din cele mai melodioase priveliști, clasică prin frumusețea fină a peisajului. Fără a mai despica prea mult firul în patru, după un ceas de izolare cu Ea în albastru, și-au luat adio cu ezitări și cu păreri de rău de la priveliștea ce le dăduse puțin senzația și a eternității și a vremelniciei.
(text aranjat prin preluare de fragmente din romanul Adela de Garabet Ibrăileanu)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu