E iar septembrie și e târziu. Îmi beau cafeaua în miez de noapte. Execut mișcările ca pe un clișeu încă de la început. Torn apa, adaug cafea. Fierbe. O iau de pe foc îmi iau cana preferată și pun în ea jumătate lapte, jumătate elixir negru. Lipsește doar zahărul și vanilia ca totul să fie perfect. Revin. Acum e bine. Nimic nu-i nou. Încep să beau, tac și Aștept. Probabil dimineața. Mă frământ de mine, de cei dragi și lume. Îmi zboară gândul spre zări aflate acum în negură. E doar o noapte, știu că odată cu dimineața toate astea vor fi iar albastre așa cum e Cerul.
Îngenunchez. Sufletul mi-era demult acolo, în genunchi. Și iar aștept.
O clipă mai târziu totul ia altă turnură.
Al meu Iehova-lire Își face simțită prezența. Mă ia de mână și mă ridică motivând că e timpul să nu mai fie nici regrete, nici dureri. Mă poftește la masa și Își toarnă și El elixir. Precizează însă că Îl preferă amar, ca atunci, pe cruce apoi se așează. Amuțesc. Pentru o clipă mă pierd. Aș avea atâtea și atâtea să-I spun însă ceva mă oprește. Îmi ajunge parcă să-I privesc Chipul biciuit de atâtea ori chiar de mâna mea și încep să-mi curgă picături calde din ochi, una după alta. Nu mai contenesc oricât încerc să mă abțin. Aș vrea să-mi cer iertare dar nici măcar asta nu mai pot.
Și El îmi vorbește în continuare, și eu tac și ascult. Și-mi spune așa frumos despre cum m-a iubit dinainte să mă fi născut, cum m-a ales din pântecele mamei și cât de perfect m-a creat pentru Planul Său. Își întinde mâna și îmi atinge ochii. Numără încă o lacrimă apoi mă privește și îmi spune că e momentul să realizez că El e lângă mine și că puterea Lui îmi este îndeajuns pentru toate. Știam așa de bine toate astea dar acum e altfel. Parcă privesc cu alți ochi viața-mi și înțeleg cu adevărat de ce mă vrea cu gelozie doar pentru El.
Apoi, amintește ceva de Marea Uitării și îmi zice că opera vieții mele așteaptă să fie rescrisă și că a venit momentul să lucrăm la asta, înainte să piară și ultimele fire de nisip din Clepsidră. Undeva în mine realizez cât timp am pierdut scriind singură ceva inutil și că acum în loc de un început stângace aș fi putut avea o parte din Cer.
Se ridică.
-Stai! Nu pleca, te rog! Nu înainte să... Mulțumesc.
-Cel mai bun mod de a mulțumi pentru Iubire e să iubești la rândul tău.
Sapiența Sa mă face să amuțesc din nou pentru o clipă. Înainte să apuc să mă dezmeticesc simt cum mă cuprind brațele-I străpunse cândva. Ceva din mine piere. Se nasc milioane de noi sentimente. Simt cum ființa-mi e refăcută din temelii. Închid ochii. Nu mai simt nici neliniștea, nici frica, nici tristețea fără de margini. Totul a fost transfigurat. A rămas în mine doar eterna Lui șalom.
Clipe mai târziu mă trezesc singură. Noian de mistere. Întrebări. O clipă, îndoială. Apoi Zâmbesc. Dau cu ochii de cana de cafea. Mi-e goală. Lângă ea mai stă o cană. Tot goală. E evident.
E noapte și e septembrie. Dar nu mai e orice noapte de septembrie ci una ieșită din sferele realului. E noapte de septembrie cu Iehova-lire și cafea. Să fie cu vanilie și șalom întreaga-mi viață.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu