Iubesc orașul natal, unde mi-am petrecut partea cea mai mare din viață până în prezent. E locul potrivit pentru a-ți crește copiii, unde timpul are nesfârșită răbdare cu oamenii. E locul în care domnește liniștea, unde pot să mă plimb liniștită de una singură în miez de noapte. E locul cu oameni mai puțin îngândurați și mai mult visători. E acolo unde cerul are un altfel de albastru iar soarele răsare în chip tainic zi de zi la fereastra camerei mele care mi-a fost de atâta timp adăpost atât al ființei cât și al sufletului. Aș putea spune multe despre el dar nu vreau să-l elogiez prea mult.
Singurul reproș pe care pot să îl aduc e numărul limitat de străzi pe care să îmi port pașii. De-o vreme, singurul lucru care îmi descrețește fruntea de gânduri și care mă aduce într-o stare de anestezie e această plimbare în neant, cu privirea pierdută și mintea goală, fără de întrebări. Asta îmi aduce puțină liniște însă partea proastă e că deși aș vrea ca numărul pașilor să crească de la o zi la alta orașul ăsta mă limitează. Și liniștea aia pe care o doresc se tot îndepărtează și încerc să o prind și nu pot.
Mai vreau străzi! Construiți dom'le mai multe străzi în orașul ăsta ca oamenii să-și apuce frumos de mână liniștea sufletului și să aibă unde să se plimbe de mână de la răsărit până la asfințit și de la asfințit până la răsărit.
Până atunci, vine clipa când va trebui să plec acolo unde poate îmi voi prinde din urmă liniștea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu