când (pare că) Dumnezeu nu este îndeajuns.

Nu mai scriu de ceva timp.

Nu mai scriu pentru că nu mai vreau scrieri.

Nu mai scriu pentru că, poate m-am plictisit să mă ascund în vorbe.

Nu mai scriu pentru că, și pentru că, și pentru că.

Nu mai scriu. (punct)

Am o mie de motive să nu scriu și unul singur pentru care să o fac.

Și ăla ești Tu.

Și deseori arunc cu vorbe în Tine.

Și rareori Te citesc pe litere.

De cele mai multe ori Te dezamăgesc, de fapt.

Și Tu taci. Te uiți la mine și taci.

Și eu nemaiștiind încotro, mă pierd. Și apoi vorbești.

Și eu încep a lăcrima. Și Tu te faci că nu ai auzit nimic din ultimele zile și nu ai văzut cât de prostește m-am purtat. Și mă iei în brațe.

Și mie îmi vine să o iau la sănătoasa de atâta iubire, dar nu plec, ci plâng în hohote că Te tot (des)amăgesc crezând că voi fi ceva. Ceva bun. Și mereu clachez înainte să ajung acolo.

Până când o să mă tot primești înapoi? Până când o să Te tot calc în picioare?

De ce nu mă nimicești odată și nu-Ți întorci fața de la mine?

Ce vezi în mine? Că eu nu văd nimic.