mână în mână cu nădejdea. așa își promisese că va merge și s-a ținut de acestă juruință ce semăna cu un răsărit al soarelui undeva în interiorul ființei.
întradevăr interpretarea rolului era acum diferită. plină de încredere, stăpână pe sine își trăia fiecare zi cu gândul că până la urmă acest autoportret în zgomotul oglinzii va căpăta forma dorită depărtând punctul de îngheț și pustiul inimii.
dorea depărtarea înghețului dar totuși își impunea răbdarea necesară pentru a-și satisface mai întâi setea de aripi pentru ca adevăratul răsărit de soare transformat din nădejde în real să nu o ardă.
judecata dintre coperțile iernii fără de glas respira pe fața-i o boare de cristal. rațiunea a depășit capcana de umbre a simțirii devenindu-i belșug de dulce parfum, surâzând lângă cioturile ce vor deveni aripi.
oarecum copilă încă, singura piatră pe care să-și așeze visul era Cuvântul. acel Cuvânt al retezării nu de aripi, ci de umbre.
aproapele ochilor i se-așeza prin ceruri, călătorind de la o stea la altă stea, căutând printre praf și pulbere același grai, graiul frunzei în plinătatea vieții, nu a înghețului.
în carnea strâmbă și slabă căutarea se sfârșise însă, odată cu așezarea visului în Cuvânt. acum se așeza chiar în ea litera Vieți spre o devenire a frumosului de dincolo de pământ.
izbăvirea resimțită odată ce s-a subțiat zidul despărțirii de cer și odată ce s-a acoperit strigătul mâinii întinse spre Ceva se datora Însângeratului a cărui palmă întinsă a învelit-o pe a ei într-o strângere veșnică.
această strângere era fântâna iertării de sine.
creșterea de aripi mult așteptată își avea izvorul în această strângere de mână din care curgea iertarea.
acum tot ce îi mai rămânea de făcut prizonierei libere era învățarea iertării de sine pentru ca mai apoi cioturile să devină aripi care să-i umbrească chipul odată ce soarele va răsări din nădejde.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu