Vis (I) - phileoteknos

Culeg vise.

Mereu și mereu culeg vise.

Unele timide, altele pline de îndrăzneală.

Recent, unul dintre ele mi-a tulburat gândurile într-atât încât s-au rostogolit până în pustiul cel mai adânc al ființei.

Pete de lumină asemeni perlelor de jăratic s-au întors spre obosita clipă, redându-mi parcă întregul univers, un univers care din fugarul rătăcit într-un pustiu lugubru a devenit ploaie de muguri peste ochii obosiți de gri.

Aceste pete căzând în drumul meu de-a rostogolul s-au năpustit asupra veșnicului gol în care mă oprisem luându-l la trânta până când s-a arătat fericirea.

Bobocii, balade fără-nțeles, au zbuciumat marea aducându-i pentru fiecare zvâcnet de durere de sub dâra tălpilor de sânge un surâs cristalin, făcând-o să spumege și ea zâmbete în văzul Hăului de Azur ce sta neclintit deasupra-i.

„-Nu-ți pierde firea, sfioasă undă întemnițată între petale, nu suspina cu foc că trec ore și ore și nu știi încotro să ne cauți. Răsuflul Primăverii de sub același Hău de Azur îți auzi dorința. Aproape-s zorile deplinei dimineții de-a-ți fi desăvârșit ființa. ”

O! cum mai dănțui acum în mijlocul furtunii. O, cum mă cheamă această sfântă ploaie cu bobocii ei s-o sărut ca s-o îndulcesc, să o ajung cumva mai repede din urmă.

O, cum pe țărână într-o dimineață o voi privi cum mi se joacă c-o frântă ramură în mână alături de mugurii plini de surâsuri cristaline ce mă vor face să spumeg zâmbete.

Iar eu, ce-aș putea să le ofer mai mult decât acea phileoteknos, acea dragoste specială de mamă de care Tit amintea?

Astăzi e vis. Cândva,