Simfonia din mine și toată concretizarea Superioară a înzestrării mele a dispărut. Zici că s-ar fi abandonat visării începând un periplu fără a-și delimita ținta finală, nici „căile de acces” la ea.
Fericirea, azi, e încununată în roșu de Rai, undeva între melancolie și vinovăție, între lumină și întuneric, între mine și Sângele Salvării, un lung șir de contrarii.
Însă dincolo de ceea ce numesc eu fericire ești Tu. Dincolo de mine ești tot Tu. Chiar și dincolo de lume Ești. Mi se confirmă astfel că în înserarea asta ce pare eternă Helios va străluci. Voi simți dezrobirea în mijlocul nocturnei amețeli constante. Deșertăciunea va deveni upovăință iar eu din Ambră mă voi metamorfoza în Opal.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu