Apoi sunt eu şi gândul. De fapt, mai multe.
E unul care pluteşte în zare, întors spre ziua de ieri, minunată zi. Minunată pentru soare şi flori, pentru paşii adunaţi pe aleile extravagante îmbrăcate în piatră cubică şi nu în ultimul rând pentru momentele de tăcere în singurătate. Momente din acelea în care vorbesc eu cu mine.
Altul, aşteaptă blând pe pervaz. Ai ghicit? Da, e gândul despre azi. Azi... frângere de mine încununată de flori de liliac şi parfumul lor ameţitor. E tot tăcere. Vorbesc tot eu cu mine.
Este însă un gând, unul pe care mă străduiesc să îl ajung din urmă, să-l prind şi să-l dezarmez de orice idei. E tare jucăuş gândul ăsta! Dar nu, chiar dacă se străduieşte să se îndrepte înspre ceva sau mai bine zis, undeva, nu îi permit. Am închis fereastra. E prizonierul meu. Poate mâine îl voi lăsa liber, poate nu.
E un dans ameţitor al fiinţei, un dans nebun care s-a sfârşit înainte de a începe.
Cred că am să păstrez pe veci gândul ăsta, doar pentru mine. E mai frumos parcă aşa, prizonier.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu