Veninul cuvintelor poate să răstoarne curcubeie.

Atunci când se nasc la curțile nebuniei aceste sunete ce poartă numele de cuvinte au puterea de a amuți suflete frumoase și a le exila undeva la polul opus șiragului nostru de perle, îngropându-le înainte de a-și desface aripile ca să ne umbrească pentru o clipă.
Pierdem metale prețioase pentru că ne izbește rugina și uităm că ea apare doar datorită trecerii anotimpurilor.
Rugina pentru metalul prețios e asemeni torturii pentru sufletul omului. Tortura sufletului este durerea, orice haină ar îmbrăca ea.
Și dacă pe drumul spre Absolut sufletul omului este supus durerii acesta ajunge să se ascundă în tăceri ce croiesc labirint după labirint.
Însă când durerea se stinge litera strâmbă înflorește până la aripi.
Dacă am avea răbdare și nu am eticheta atât de ușor oamenii poate ar putea pentru o clipă să ne cutremure viața până la împodobire ca noi să respirăm odihnă, dar ce păcat că ne plafonăm în a judeca atât de ușor oameni care habar nu avem de unde vin și prin ce au trecut ca să ajungă în momentul prezent.
Un om care tace atunci când trebuie nu o face pentru că nu ar ști ce să răspundă sau pentru că ar fi ignorant ci tace pentru că alege să fie înțelept.
De ce tăcerea e percepută de noi ca lipsă de atitudine sau de cunoștință?
Tăcerea de fapt e o atitudine care vorbește mai mult decât o sumedenie de cuvinte spuse în van.
Așa că de ce răsturnăm curcubeie otrăvindu-le cu venin?
Măcar de am fi cu adevărat conștienți că acea cantitate de venin împrăștiată poate fie să nu producă niciun efect, fie să macine enorm ființa până într-acolo încât să fie letală.
Aruncând cuvinte în suflete frumoase le putem face să-și piardă curajul în ele însele și în ceilalți și atunci se sting nemaiputând să ofere nu doar nouă ci nici altora perla suferinței lor.
Ar fi prea frumos ca eu și tu, cel care-mi citești gândurile acum, să ne amintim data viitoare când suntem tentați să aruncăm etichete sau cuvinte care înveninează suflete că, la fel ca mine și ca tine oamenii ăia sunt iubiți de Dumnezeu. Cheia bucuriei și a păcii este mreaja dragostei, nu acul ce împroașcă venin.
Poți tăia oameni prin cuvinte însă îi poți câștiga doar iubindu-i întâi.

वर्ष छलांग

februarie...

prin tine secetă găsit-am.
biografie scrisă cu funingine, lacăt pe aripi și etaje cu spini.

prin tine tot mai singură.

prin tine, venin amestecat, cu sete băut-am,
apropriindu-mi cu voia moartea.

rădăcini smulse din cer, înstrăinată

prin tine în exil, unde lumina ochiului se pierde,
apa îngheață și flacăra se stinge.

în miezul durerii, la marginea trupului ninge,

păzindu-mi agonia, îngeri despart
masca înaltă de inima mirosind a sânge.

iubindu-te timpul macină calendare.

privirea mea etaje cu ploi naște
chipul răcorindu-mi.

tot mai singură în scoica ce mă cuprinde.

până când Dumnezeu îmi vindecă umbletul
până când perlă lutul devine.

Regele a murit. Trăiască regele.

Liniștitoare chilia. Stai în chilia ta și te roagă.

Dacă în tine încă mai bate o inimă, dacă deși frigul ți-a frânt aripa albă și-i gata să o frângă și pe cealaltă încă mai găsești cu cale a căuta Ceva-ul care pune capăt tuturor nedumeririlor,

atunci stai în chilia ta și te roagă.
Vorbește rar. Ascultă cu atenție. Privește.

Folosește-ți cele cinci simțuri ca pe cinci fecioare înțelepte.

Stăruiește asupra liniștii. Așa cum susținea Horea Paștina, el, pictorul „anapoda” :
„Neliniștea- stare propice a creației pentru majoritatea. Pentru Horea Paștina e nefavorabilă.”
„Stăruiesc asuprea liniștii. A lucrului în liniște. A răbdării.”

Uneori e de ajuns doar să stai în chilia ta și să taci.
Nu mai țipa de câte se adună. Roagă-L să treacă din nou pe aleile tale, să nu mai vâjâie vântul printre ciudate formele-ți de lut.

Vin vâltori de sentimente închise în secunda care trece și cealaltă, îți plânge inima ca a unui copil... Plânge și strigă: Tată! N-am aripă destulă, nici aer.
Așa plângeam și eu, eu cea care...

„Am visat
iubire

Pe drumul ce-mi îndură colindarea
de umbră singuratică şi rea,
în colbul ce-şi hrăneşte cu sudoarea
grăsimea urmei - cu sudoarea mea,

pe margine de trecere spre seară
ca picături de ploaie pe un zid,
am încercat iubiri care omoară,
am strâns îmbrăţişări care ucid.

Neştiutor ca-n noapte o albină
ce nu s-a-ntors în stupul ei la timp,
îndrăgostit de alb şi de lumină,
în loc de-o floare, îngheţam pe-un ghimp.

Şi nici un licăr nu hrănea abisul
fiinţei mute atârnând în gol...
Îmi căutam în întuneric visul,
suflarea-mi toată îi dădea ocol.

Visam iubire, dar trăiam dezmăţ
de ură frământată cu săruturi...
Ca bieţi recruţi, pe la cazarme-n porţi,
cerşeam iubirii cele împrumuturi

pe care viaţa le aruncă-n fugă -
apoi să ţi le ceară pe-ndelete!
Şi goala mea visare îndelungă
în balta nopţii se topea de sete.

Da, am visat şi am numit „iubire”
fantasme fără glas şi mângâiere
până când, Doamne,-n drum de răstignire,
iubirea Ta m-ai învăţat a cere!”

Dar acum pustiul s-a prefăcut în iaz și pământul uscat în izvoare de ape (Ps. 107:35)

Acum când învăț a cere zi de zi iubirea Ta,
de sunt Înălțime de cer ori Adâncime de om, ce-mi pasă?
E liniștitoare chilia și stau și mă rog.

(poezia aparține poetului nostalgic suspinând după Paradis, Ionatan Piroșca, iar unele sintagme folosite sunt inspirate tot de către acesta)