Iubirea se jură pe Şapte.

E iar şapte, preaiubitul meu şi cândva ţi-am jurat credinţă pe şapte.
Nu ştiu unde eşti, ştiu doar că mă doare Cerul fiinţei de absenţa ta, mă doare Dumnezeu şi viaţa.
Eşti departe iar vina e a mea.
Aceasta parte a vieţii o aseamăn unei arii strident cântată, pictată pe marginea prăpastiei. E între a mă întoarce frântă de mine cu idealuri şi vise aruncate în marea uitării unde Dumnezeu "bate apa iertării în piua Numelui Său" sau a merge acolo unde trec macii în nefiinţă.
Mă dori şi mă frământă. Mă nefiinţă- Cer.
Esenţa nu-i asta oricum, asta sunt eu... esenţa e gândul la tine pe şapte. E a jura iubire din nou. Şi jur.

Soluţia a treia

            "Ea se rezumă: în prezenţa (...) nenorocirilor nu numai că nu te dai bătut, ci dimpotrivă scoţi din ele pofta nebună de a trăi şi de a lupta. (...) Cu cât îţi merge mai rău, cu cât sunt greutăţile mai imense, cu cât eşti mai lovit, mai împresurat ori mai supus atacurilor, cu cât nu mai întrevezi vreo nădejde probabilistică şi raţională, cu cât cenuşiul, întunericul şi vâscosul se intensifică, se puhăvesc şi se încolăcesc mai inextricabil, cu cât pericolul te sfruntează mai direct, cu atât eşti mai dornic de luptă şi cunoşti un simţământ (crescând) de inexplicabilă şi covârşitoare euforie. 

           Eşti asaltat din toate părţile, cu forţe infinit mai mari ca ale tale: lupţi. Te înfrâng: le sfidezi. Eşti pierdut: ataci. Râzi, îţi ascuţi dinţii şi cuţitul, întinereşti. Te furnică fericirea, nespusa fericire de a lovi şi tu, fie chiar infinit mai puţin. Nu numai că nu deznădăjduieşti, că nu te declari învins şi răpus, dar şi guşti din plin bucuria rezistenţei, a împotrivirii şi încerci o senzaţie de năvalnică, dementă voioşie. 

         Soluţia aceasta, fireşte, presupune o tărie de caracter excepţională, o concepţie militară a vieţii, o formidabilă îndârjire a trupului, o voinţă de oţel înnobilat şi o sănătate spirituală admantină."

(N. Steinhardt - Jurnalul fericirii)

A 212-a noapte...

au ars frumos, într-o noapte de mai când afară ploua cerul stropi reci. ca săgeţi le simţeam atingându-mă. 

au ars frumos, numai stropii căzând şi pianul se-auzeau.

au ars frumos şi deşi aerul rece îmi îngheţa fiinţa, mă încălzeam de amintirea ta arzând.

au ars frumos, lacrimile au întârziat să apară.

au ars frumos şi mi-au redat aripile arzând aşa.

şi pentru că au ars atât de frumos ţi-am redat sufletul. 

te-am iertat.

 în fond, aşa cum ziceai, totul se plăteşte. e rândul meu să plătesc.

şi plătesc. scump.

acum,

"va trebui să învăţ viaţa altfel

chiar dacă ruptă năruită în văi

chiar dacă nu a mai plouat în ultimul timp

şi nu mai cresc parfumuri chiar dacă

durerea nu se mai poate apăra de real

şi suferinţa de carnea mea

totuşi va trebui să învăţ viaţa altfel

cu poeziile de exemplu şi cu un ţel

tu mă priveai vag dezvinovăţindu-ţi aura

lumea atunci părea colorată

ca ibricul de cafea abia spălat

ştiam că mâine te vei trezi iarăşi în zori

cu ochii cârpiţi ca două buzunare vinovate

şi ce luminos îţi va părea zaţul atunci

şi ce bună dimineaţa

ce bine e să te înşeli uneori

numai când ploaia cu flaşul dădea

se vedea în adânc colţul ierbii

chiar că va trebui să învăţ viaţa altfel

uneori e ruptă năruită în văi

şi nu a mai plouat în ultimul timp."

I. Piroşca

Să mă ierţi şi tu, de adâncuri şi de înalt. 

Să fii fericit.